Când tu nu eşti,
împletesc depărtările
într-un descântec de lună.
Pe zidurile camerei goale de tine,
se derulează umbra ta
şi braţele mele
secătuite de aşteptare.
Când tu nu eşti,
gândul se îmbracă în dorul de tine…
în sufletul curtat de ploi.
Am să mă opresc la geamul
la care nu plouă,
cu inima prinsă
sub ploapele tale
inundate de iubire,
să vezi cât de credincioasă-ţi este.
Când tu nu eşti,
sărut rana caldă rămasă
petale de iris albastru
pe această pernă,
să-ţi conserv fiinţă
în trupul meu
domesticit de manghaierile tale.
Când tu nu eşti,
am să pun doliu, inviolabilă tăcere
la poarta casei
bântuită de dorinţe,
să nu-mi tulbure nimeni visul de tine.
Când tu nu eşti…

Comentarii
Când tu nu eşti,
am să pun doliu, inviolabilă tăcere
la poarta casei...
Frumos spus!