( Poem nenumerotat)
Mă faci să reiau povestea de la cap, stimată gaură din ciorap.
Pe vremea când umblam desculță, trebuie să mă crezi, nimeni nu mi-a construit un avion cu motor. Am zburat cu unul din lemn la bâlci. Îmi aduc aminte perfect de atunci; da, da, când am avut gâlci. Mama visa să mă facă aviator. Eu nu țineam morțiș, așa că i-am zis și ei și tatălui nu, nu, nu vreau nici în ruptul capului!
Nici de cai înaripați nu am avut parte. Deja aș fi visat mult prea departe. Călăream cu puful de păpădie în sân o beldie într-o veselie încă de mic.
La vremea aceea aveam bunică, bunic, un semn de bună purtare cât o buburuză aveam pe genunchi, pe lângă toate gardurile aveam urzici, țineam la gât cheia și, din când în când prin grădină venea un arici și toți mă învățau că trebuie să-l iau drept sfetnic.
În curtea noastră nu era loc pentru întuneric. Luna răsturna lumina polonic după polonic până se ascuțea ca secera. Diminețile erau mozaic, iar soarele nu era toxic.
Primăvara piersicul stătea ca pe jăratic; până nu-i dădea rozul în foc un scâncet nu scotea, tăcea chitic. Abia după aceea să auzeau chiuituri de bucurie prin ram; când plezneau mugurii, taman. Cum să crești atâția copii, se-ntreba până și el în sinea lui râzând? Pe cei răi, găunoși, fără ca cineva să-l vadă, ca pe niște leproși îi lepăda repede în iarbă. Să-i crească ea, își zicea, dacă altă treabă nu o avea.
Și-apoi, vara, vara era o nebunie! Să vezi roiul de albine cuprins de frenezie nu mai prididea să aducă în spinare bulgări gălbiori de soare până la prisăcărie! Deranjate de-un bâzgan, agitate gospodine mai scăpau, deh! câte-un bob, poate chiar două, de nectar peste-o tufă de sulfine, care sta mereu posacă, suferind de nu-ș ce boală. Galbenă ca păpădia negăsindu-le vreo vină, cu păstăile în poală, fuga se spăla cu rouă, supărarea ca să-i treacă.
Pe o tufă de sipică colonii întregi de fluturi. Trec încet să nu îi tulbur, dar mă-împiedic de-un parfum de cătușnică și, cum să-ți mai vezi de drum? Zică lumea ce-o să zică, tot mă tăvălesc prin ea cum ades face-o pisică, ba mai trag și un somn bun, că nu văd la ce îmi strică.
Cuibărite într-o stupină, viespi cât ochiul-boului, (ei, lasă că doar n-am zis vacă, am exagerat un pic și, ce dacă?) își dădeau din gură-n gură câte-un dumicat de lut să-încropească un viespar, loc mult prea periculos de l-ar fi făcut mai jos. Ptiu, bate-le-ar Dumnezeu, tare mai înțepau rău! Am simțit-o chiar și eu, dar m-am uns cu pătrunjel și din dureri, parcă, parcă mi-au trecut așa, nițel.
Ce mai, totul fantastic îmi părea! Și-aș mai vrea!
Trebuie să mă crezi, ședeam pe trandafiri!
Prin toată ograda sălta bucuria și eu sub privirea blândă a lui Dumnezeu.
Grădina era un adevărat regat.
Aveam regina-nopții, aveam un măr împărat, aveam preot un fir de busuioc. Numai lui mă spovedeam și mă plângeam de nenoroc. Numai și numai el parfuma scăldătoarea și preschimba apa în Agheasma mare la Bobotează. Iarna umbla înfrigurat prin casă până găsea cămeșa bunicului, tivul descusut de la pestelca bunicii și așa înfășurat în ele pe sobă adormea. Ori de câte ori bunica îl trezea își îngropa semințele lângă dușii mei să le sfințească întunecimea.
Aveam în grajd drobul de sare descântat.
Pe noi, niciodată, nici un strigoi nu ne-a vizitat. Nici mama vitelor, nici rodul livezii nu a luat, nici mințile vreunuia dintre noi nu a furat într-atât mirosea casa din cap până-n picioare și grajdul și grădina în lung și-n lat, până și noi, a usturoi. Poate, să fi fost vreunul, dar prin alt sat; eu nu am aflat.
În schimb vrăbiile ne vizitau curtea în toată ziua. Amnezice viețuitoare. Ciuguleau, ciuguleau, mereu. Nu spuneau niciodată sărut-mâna pentru masă, dar dădeau rotocol după rotocol la casă și poate de aceea mai flămânde se întorceau.
La noi doar găleata ofta; ofta de grea ce era. Când o scoteam din fântână doldora, biata de ea, lăcrima; se mai ușura de greu, gândeam eu; iar oftatul i-l lua într-atâta vântul și doar Dumnezeu mai știa pe unde îl purta. În rest veselie cât lumea și pământul.
Toate grijile le așezam în palma lui Dumnezeu, așa cum făcea bunica, mama, făceam și eu.
Nu-mi mai ajunge realitatea asta câtu-i hăul!
Acum totul e vis; dar când visul se prăbușește, unde îl duci, Domnul meu?
Dacă visul ar avea gravitație...Timpul încetinează-l măcar cu un an, doi...
Îmi vreau începutul înapoi.
*
Măi, să fie! Asta de-acum e proză nu e poezie. Fir-ar să fie! Niciodată nu m-ai ascultat până la capăt. Ți-am spus eu, cineva trișează, se arată indignată gaura din ciorap. Doar genunchii sângerează?!!
Hei, vezi că ți se termină ața, mă cârpești, ori ba? Oricum cea mai fericită ființă erai pe-atunci când umblai desculță.
Hai, șterge-o! Mă faci să lăcrimez.
Veronica Șerban
Comentarii
Mulțumesc doamnă, ,CIOBOTARIU MARIA pentru aprecierea textului!
Dorina, îmi era dor de tine! Mulțumesc pentru că ești lângă mine!
Mulțumesc frumos domnule, Caracas Mircea Florin! Un an nou cu sănătate să aveți!
Poemul „nenumerotat”, însă eu chiar l-am bifat ca o poezie vie, dintr-a ta copilărie. Uite-aplaud sacadat, dar am râs, n-am lăcrimat Și-mi dăduși o poftă vie să scriu, poate-o... proză vie.
Minunate amintiri . Admiratie