mi-ai spus că ai să opreşti pustietatea
dar apele au dat în stuf,
coboară din înalturi, divinitatea
şi mintea ne-o atârnă în văzduh,
de crengi perene şi de cioturi moarte,
ne agaţă pe bucăţi şi părticele,
şi ne citeşte apoi ca pe o carte,
ciudate stârvuri, prin nopţi rebele,
mai hăuie un lup la lună,
colindă vârcolacii în umbra serii,
şi viaţa noastră noi o dăm arvună,
să alinăm mizeria durerii,
ne vindem chiar la târgul cel de sclavi
ne doare lanţul greu de la picioare,
iar oamenii din jur ne sunt mârşavi
şi ne îmbracă în lacrimi amare,
atuncea sărutăm iar vântul serii,
şi noaptea dă în vâlvătăi de foc,
noi vom rămâne semnul mirării
cu viaţa noastră prinsă iar în joc.

Comentarii