cântec de dragoste
ploi mărunte, veri albastre,
zile dulci şi zile caste,
traficanţi de fericire,
de ură şi de iubire,
parcă-s nişte heruvimi,
când urâţi şi când sublimi,
trec prin suflet
ca năluca şi ca vântul
să le fie lor mormântul
şi în cântecul de liră
toţi tăcură şi muriră,
lira lor cânta în vis,
Doamne, cine i-a ucis?
pe un cer trist şi bolnav,
am rămas precum un sclav
tot uitându-mă la stele,
printre lumile rebele,
aerul de platină
sufletul îmi clatină,
bat cărarea norului,
cu dorinţa zborului,
un obraz de lună şui,
parc-ar fi al nu ştiu cui,
s-a lăsat pe faţa mea
şi tip-til şi pe furiş,
a căzut printre frunziş
şi l-am sărutat cu chef,
ca pe-o floare de gherghef,
întind mâna după lună,
ea se face că-i nebună,
îmi trag mâna înapoi
şi-am văzut noaptea în toi,
ca o aripă de vis,
cum ea ochii mi-a deschis
şi era frumoasă foarte,
ruptă parcă dintr-o carte,
cu poveşti şi temenele
plină toată de inele;
şi cânta în vale cucul
şi avea o umbră nucul,
şi cădeau stelele-n rouă,
şi era o lună nouă,
şi eu, fulger peste ape,
am cerut să mă adape
şi cu ochii şi cu gura…
Doamne, ce mai tura-vura
m-am trezit ca dintr-un vis
în eternul paradis,
zeii toţi jucau prin rouă,
îmi cântau o slavă nouă,
eu eram şi nu eram
ca un fluture pe ram,
frunză bătută de vânt
numai suflet şi pământ…
duminică, 5 iunie 2016
-->
Comentarii
Un cântec de dragoste foarte frumos! Am citit cu multă plăcere. Admirație!