Ghiţă îl privea pe căpitan cu coada ochiului, în timp ce îşi punea cureaua de siguranţă. Acesta se urcase alături de el. Tutoi şi Pepsi se urcaseră în spate. Nu-i venea să creadă cum era viaţa lui acum, pentru că îl cunoştea bine, de când erau copii. Avea multe amintiri frumoase cu Vasile, crescuseră ca fraţii.
Fără să vrea, gândurile i se întoarseră înapoi în timp când aveau vreo doisprezece - treisprezece ani, cum se jucau de-a v-aţi ascunselea sau alte jocuri de-ale copilăriei şi bunicile îi chemau la masa de prânz. Auzindu-se strigaţi, căpitanul îi spunea:
- Şşt, taci! Să nu ne audă că suntem p'-aci, las-o să plece să ne caute, ca s-avem timp să ne mai jucăm, da?
- Da mi-i foame, eşti nebun? Nu ne putem juca pe urmă? răspundea Damblagiul.
- Ooo, să mor io mă, tu, parc'-ai fi Flămânzilă din Povestea lui Harap-Alb, zău aşa! îi răspundea, pocnindu-i o palmă după cap.
Gestul lui Vasile îl făcea să ţipe şi buna Maria sau Călina – acum depinde care se nimerea să strige prima, dar nu conta, că amândouă îi chemau pe copii la masă – îi vedea şi îi auzea imediat. Erau vecini şi mâncau, când la una din bunici, când la cealaltă. Călina era bunica lui Vasile şi mama tatălui său, iar Maria era a lui Ghiţă şi mama mamei sale. Amândoi copiii li se adresau cu ,,buna'' şi amândouă aveau acelaşi rol în viaţa lor. Ei au crescut fără să realizeze care bună era a cui şi nici ele nu au făcut diferenţă între ce doi copii, amândoi erau nepoţi cu drepturi egale în inima fiecăreia. Cele două gospodării erau despărţite de un gard de lemn, înalt de doi metri, dar asta nu-i împiedica pe cei doi ,,drăcuşori'' să se agaţe şi privind printre crăpăturile lui, să fluiere şi să se strige unul pe celălat în fiecare dimineaţă, pentru a se îndemna la joacă. De cele mai multe ori, Vasilică era primul care îşi făcea prezenţa lângă gard şi Ghiţă era prezent imediat la apel. Dacă se întâmpla vreodată să nu răspundă de prima dată, după ce ieşeau din curte, îi dădea câte o palmă şi se răstea la el:
- Da ce-ai mă, ai surzit?
- Nuuu, da eram în casă, nu eram în curte, îi răspundea Ghiţă.
- Daaa, cum să nu! Şi când strigai a doua oara, sărişi ca ars la mine! Mai du-te-n colo de mincinos, te făcuşi că nu m-auzi, las' că ştiu io! Dacă-ţi bag una-n freză, uiţi cum te cheamă! continua Vasilică, ridicând mâna să-l pocnească.
- Dacă dai, dau şi io, mă! se răţoia Ghiţă, ridica mâinile şi îşi pregătea pumnii.
- Ha! Mă Ghiţă, ai înnebunit? Tu chiar vrei să le iei de la mine?
- Hai mă, hai să vedem, care-i mai tare, ha?
Şi se luau la bătaie, se împingeau cum le venea şi se pocneau de mama focului, dar când unul din ei ţipa mai tare, ,,au! auuu!'', celălalt se potolea şi se îngrijora. Se luau apoi în braţe, se pupau şi se împăcau. Bunele se uitau la ei şi îşi făceau cruce, după care strigau una la cealaltă:
- Marieee! Ăştia doi, iar se bat!
- Lasă-i Călino, lasă-i să se omoare un pic, că pe urmă, iar să joacă şi să pupă, că doar ştii că-s nebuni, aşa-s ei!
- Da, mă Marie, da să cotonogesc până nu mai pot, ş'-apoi să plâng de durere!
- Apoi, cine-i pune? Da lasă-i, că ei, dacă nu se cotonogesc odată la cel mult două zile, nu-s sănătoşi, parc' n-ai şti! Că şi io îi mai spun lu' Vasilică, să nu să mai bată, ca îs ca fraţii şi că nu-i frumos, şi ştii ce-mi spune?
- Ce-ţi spune, Călino? întreba Maria curioasă şi încruntându-se.
- Da care-i treaba matale, buno? Ce-ai cu noi? Că noi ne batem, noi ne-mpăcăm. Vezi-ţi de treburile matale, de gătit şi de curăţit, şi asa, şi noi ne vedem de-ale noastre!
- Măăă, să ştii că şi Ghiţă spune tot cam asta, aşa că să-i lăsăm în pace, nu?
- Nu, nu-i lăsăm în pace. Ştii ce facem? Uite, io zic aşa, ne luăm amândouă câte-o joardă-n mână şi ne facem că mergem să-i batem. Ei o s-o ia la fugă, şi aşa nu să mai bat, ce zici?
- Daaa, că bine zici, ai dreptate, hai după joardă!
Dar până să ajungă ele cu joarda, copiii erau imbrăţişaţi, pupaţi şi împăcaţi. Atunci, ca să mascheze bucuria ce-o simţeau când vedeau că s-au împăcat, aplicau câte o joardă pe spinarea fiecăruia şi ei o luau la fugă ţipând, lăsându-le pe cele două bunici să râdă.
Ehei! Şi câte amintiri din astea mai avea Damblagiul în suflet! Dar nu avea acum timp pentru ele, trebuia să se întoarcă în prezent. Căpitanul era şi el plecat printre amintirile lui, părea absent, dar ştim că urechea lui era iepurească. Niciodată nu ştiai cât de adâncit era în gândurile lui, că întodeauna combina trecutul cu prezentul şi te pomeneai cu o replică adecvată momentului pe care îl trăia.
- Mă băieţi, unde ziceţi că mergem la bere?
- Mie mi-e indiferent, mergem oriunde, răspunse căpitanul.
- Şi mie, la fel! răspunse Tutoi, eu, dacă beau acu o bere - două, sunt fericit!
- Ei, mie nu mi-i indiferent, cum ziceţi voi, fraţilor! Văd io bine că voi uitarăţi de mine! Păi nu vă-ntrebai io dacă aveţi bani? Nu vă spusăi io despre beleaua mea? Despre ce vorbeam io către voi, înainte să ne-ntâlnim cu 'nea Damblagiu'?
- Aaa! Stai aşa, Damblagiule, stai! Că nu ştii că Pepsi al nostru are o belea, şi că-i arde sufletu' de nu mai poate! răspunse Tutoi, râzând.
- Cum aşa? Despre ce e vorba?
- Ei, cea mai mare belea pe care o are băiatu' ăsta, e că-i îndrăgostit lulea! Şi de aia tot zice el că uitarăm de el.
- Aha! Păi şi ce legătură are berea noastră pe care vrem s-o bem cu beleaua lui? întrebă Damblagiul, râzând.
- Păi are mă, are! Că el vrea să mergem să bem bere acolo unde lucrează gagica lui.
- Pai hai atunci, hai acolo! Ia zi măi Pepsi, unde lucrează gagica ta?
- La Damiro, lucrează. Te rog, mergem acolo să bem bere?
- Mergem mă, mergem! Da cu condiţia să mi-o arăţi şi mie, da?
- Daaa! Ţi-o arăt, cum să nu?
- Bine, măi băiete, bine! Haideţi mă să mergem, da numa' să-mi spuneţi unde e Damiro ăsta, că nu ştiu. E cumva pe faleză?
- Da, îi pe faleză, vizavi de turn şi de magazinu' lu' Popovici, îi răspunse Pepsi.
- Care turn? Cel de lângă fostul Liceu de Marină? Unde era odată chioşcul lu' tanti Cati?
- Da, acolo.
Damblagiul porni maşina. Ieşiră de pe insulă, o luară la dreapta şi în câteva secunde ajunseră la Damiro. Când se dădură jos din maşină, una din fete, cu părul lung şi cu ochi albaştri ducea un sac de gunoi. Pepsi o strigă:
- Adriana, ceau! Stai că te ajut io, da?
- Ceau, Pepsi! Bine, ia-l tu atunci şi du-l, îi spuse ea zâmbind.
Şi plecară amândoi spre magazie, o ocoliră şi Pepsi aruncă gunoiul într-o pubelă aşezată lângă gardul de lângă Dunăre. După care, întorcându-se amândoi, o întrebă:
- Ia zi-mi frumoasa mea, ai treabă? Dacă ai de aranjat ceva în vitrine, io te-ajut.
- Ei, o să am puţin mai în colo, îţi spun eu când.
- Bine, frumoasa mea.
- Da parcă-l văzui pe căpitan cu Tutoi şi cu un tip. Eşti cu ei?
- Da, îs cu ei. Venirăm să bem o bericică, îi răspunse el râzând.
- O bericică, două-trei, las' că ştiu eu. Bine atunci, hai că eu merg înăuntru, îmi văd de-ale mele şi tu mergi cu ei, da?
- Bine, bine, da să-mi zici când vrei să te-ajut, da?
- Da mă, îţi zic, stai liniştit, spuse ea trăgând de uşă să intre, dar Pepsi, luându-i mâna de pe mânerul mare şi greu, îi deschise uşa, lăsând-o să treacă prima.
Când intrară, căpitanul, Damblagiul şi Tutoi erau deja înăuntru şi colega Adrianei, Mariana, o femeie minionă şi blondă cu ochii albaştri îi invita pe terasă. Pe stânga este pultul negru şi în spatele lui se vede un gemuleţ, care indică faptul că acolo este bucătăria. Localul are două încăperi. Barul cu mesele frumos aranjate, înconjurate de patru scaune negre cu spătar înalt şi a doua încăpere în care intri direct din bar, o sală de biliard, cu măsuţe şi fotolii. Trecând pe lângă pultul negru, terasa e drept înainte. Prima dată intri la recepţie, după care îţi îndrepţi paşii spre dreapta, unde majoritatea meselor erau ocupate. Se aşezară la una din mesele de lângă apă. Pe fiecare masă este o carte de Meniu şi un suport cu condimente.
- Io vreau să stau cu faţa spre apă, anunţă căpitanul.
- Bine, stai unde-ţi vine ţie bine, îi răspunse Tutoi.
- Normal că stau unde-mi vine mie! Damblagiul ştie asta.
- Ei, haide, că văd că te dai în figuri, căpitane, îi răspunse acesta, râzând.
Aducându-şi şi el aminte de copilărie, de pe vremea când el era boss, îi răspunse:
- Doar ştii că io îs boss, sau ai uitat?
- Daaa, cum să nu? Ştiu eu, cum să nu? Da nu mi-e frică, mă, că-ţi trag una!
- Măi Ghiţă, tu ai înnebunit? Dacă-ţi trag una-n freză, uiţi cum te cheamă!
- Aaa, da? Bine mă, hai să vedem care pe care...
- Mă, Vasilică, nu mă supăra, zău aşa!
- Mă Giţă, te bat!
- Şi eu te bat, mă!
- Ei, fir-ai tu să fii!...
Vasile îi dădu una după cap şi Ghiţă îi pocni un pumn. Şi săriră unul la celălalt, se încăierară la fel ca în copilărie. Toată lumea de la celelalte mese se ridică în picioare. Bătaia dintre căpitan şi Damblagiul izbucni ca un chibrit lovit de cutia de chibrituri. Incidentul era surprinzător, nimănui nu-i venea să creadă ce se întâmplă. Vreo doi bărbaţi dădură să se îndrepte spre ei, dar Vasile şi Damblagiul strigară în acelaşi timp, de parcă s-ar fi vorbit înainte:
- Staţi pe loc! Nu vă băgaţi, nu-i treaba voastră!
Când îi văzură aşa, Pepsi şi Tutoi fură şi ei luaţi prin surprindere, la fel ca ceilalţi, dar după câteva minute, Tutoi sări cu gura la ei:
- Băăă, nebunilor! Ce v-apucă?
- Taci, Tutoi, stai-n banca ta, nu te băga! Şi tu Pepsi, fă la fel, strigă căpitanul.
- Aţi face bine să-l ascultaţi, le strigă şi Damblagiul, că dacă nu, o primiţi şi voi, mă!
Şi continuară în stilul lor, cum numai ei ştiau să se bată. Răsturnară vreo două mese şi vreo două scaune zburară în apă. ,,Cotonogeala'' lor dură vreo două-trei minute, nu mai mult. Dar scurtul incident, în care cei doi se bătură de dragul vremurilor de demult şi nimeni, habar n-avea ce au de împărţit într-o locaţie publică, făcu ravagii în jurul lor. La un moment dat, căpitanul îi dădu un pumn mai tare lui Damblagiul şi acesta urlă. Văzând aşa, sări pe el şi îl întrebă:
- Heiii, te doare rău? N-am vrut!
- Daaa, mă doareee! îi ţipă Damblagiul, de durere, dar cu lacrimi în ochi.
- Hai mă, că n-am vrut, haaai!
Şi dintr-o dată, Vasile îl luă în braţe. Damblagiul răspunse cu drag îmbrăţişării, se pupară, stătură câteva clipe îmbrăţişaţi şi începură să plângă. Tată lumea rămăsese fără suflare în jurul lor şi patronul, un om înalt de doi metri cu chelie şi cu barbă, care văzându-şi terasa întoarsă pe dos din cauza celor doi, asista nervos la îmbrăţişarea celor doi. Era consternat, nu spuse nimic un timp. Fizionomiile tuturor exprimau un sentiment greu de exprimat în cuvinte, nici ei nu înţelegeau, văzând că cei doi, după ce se bătuseră ca huliganii pe maidan, acum se îmbrăţişau şi plângeau ca doi copii. Cât dură îmbrăţişarea şi plânsul celor doi, bărbaţii prezenţi începură să vocifereze, în timp ce femeile ar fi vrut să plece de acolo, cât mai repede. Înjurăturile oribile care se auzeau, reuşiră să-l scoată din sărite pe Jean, patronul pensiunii.
- Linişteee! Măi, oameni buni, linişte, vă rog frumos! Staţi liniştiţi, că acum chem Poliţia şi se rezolvă! Nu aveţi de ce să vă faceţi griji, aici nu s-a-ntâmplat nimic!
- Cum nu s-a-ntâmplat nimic, Jeanule? Cum dracu, încerci să-i acoperi pe ăştia doi?
- Nu Sandule, nu încerc să acopăr pe nimeni! Tu n-auzişi că acum chem Poliţia?
- Domnu' Jean, vă rog frumos, lăsaţi-i în pace, că se cuminţiră ăştia doi! interveni şi Totoi, nu ştiu ce drac îi apucă, ei se cunosc de când erau copii, dar nu cred că e ură între ei. De fapt se şi vede asta, mai continuă el, privindu-i pe cei doi, care tocmai se despărţeau din îmbrăţişare.
- O cam făcurăm de oaie acum, uitarăm unde sântem, aşa-i? spuse căpitanul, cum drac ieşim din asta, acu'?
- Lasă Vasilică, am ieşit noi din altele şi mai rele, dar mai acum? Lasă că ieşim noi şi din asta, stai liniştit. Şi întorcându-se spre patron, continuă, domnu' Jean, vă rog din suflet, iertaţi-ne! Iertaţi-ne, şi pe mine, şi pe căpitan, că ne-a luat valul. Ce-aţi văzut dumneavoastră acum, nu a fost o bătaie adevărată, deşi nu pare aşa. Noi acum ne-am adus aminte de vremurile când eram copii şi ne-am apucat ,,să ne batem'' doar aşa, de formă, dar credeţi-mă, eu şi Vasilică ne iubim cum nu s-au iubit niciodată doi fraţi!
- Da, cum să nu! Pentru că vă ia pe voi valul aşa, că sunteţi nebuni, să-mi dărâmaţi localul, eu trebuie să înghit găluşca! Măi omule, scrie cumva pe fruntea mea prost cu majuscule şi nu ştiu eu? Sau sunt eu acum prospătură venită pe lume şi nu ştiu cu ce se mănâncă valul vostru?
- Nuuu, Doamne fereşte! Domnu' Jean, vă rog io, că mă cunoaşteţi, ar trebui să-l credeţi pe pretenu' meu Damblagiu', ştiţi că io nu îs scandalagiu, da acu', cum zice şî el, ne-a luat valul.
- Ei căpitane, eu, pe tine nu prea ştiu ce să fac, să te cred sau nu. Da mă omule, te cunosc, dar acum nu ştiu ce să cred despre tine, niciodată n-aş fi crezut că vei face asta în localul meu, zău aşa! Şi mai ales, nu am bănuit niciodată c-ai avea atâta forţă, că tu dărâmaşi mesele pe jos, nu prietenul tău. El aruncă scaunele, că n-avea loc să te pocnească!
Auzind ultima frază, toţi începură să râdă. Patronul începu şi el să râdă, dar pe urmă tăcu şi se încruntă. După câteva secunde întrebă:
- Dar eu tot trebuie să vă dau pe mâna Poliţiei, că mie cine-mi plăteşte stricăciunea asta? Măcar, dacă rămân cu pagube, să plătiţi şi voi cumva, nu?
- Nuuu! Domnu' Jean, eu vă plătesc tot, şi vă dau şi în plus, pentru supărarea şi deranjul dumneavoastră, pe cuvântul meu de onoare!
Auzindu-l pe Damblagiul, patronul se uită la el, măsurându-l de sus în jos şi invers. El observă privirea aia pe care o ştia atât de bine, nu era primul român care îl privea în felul acesta de când se întorsese în ţară. De fapt făcuse cunoştiinţă cu acest fel de a privi de când intrase în ţară, de la vamă. Vestimentaţia lui era plăcută de mulţi, dar nu inspira încredere, ceea ce îl scotea din sărite. Observase că în ţară, mentalitatea românului nu evoluase prea mult şi multe lucruri erau la fel, începând cu felul de-a gândi. Avea impresia că în mare parte nu se întorcea numai în ţară, dar şi în timp. În unele împrejurări rezolva problemele cu calm, în altele se certa cu oamenii.
,,Cum să-l fac pe ăsta să plătească gras? Cine ştie ce haimana o fi după haine şi după pletele lungi care se purtau acum douăzecişicinci – treizeci de ani? Cât să-i cer aşa, la mişto? Pun pariu că numa' gura-i de el, că-n rest o avea acolo câteva sute de euro şi cu asta se-mpăunează, că-i venit din străinătate. Ce-ar fi să-i cer vreo două - trei sute de euro? Sau două sute? Cred c-ar fi prea mult trei sute, sunt şi clienţi de faţă, n-am chef să-mi fac reputaţie proastă, c-aş fi vreun avar sau nesimţit. Sau cred c-ar trebui să-l iau de-o parte, că până la urmă ce să-i intereseze pe ăştia care sunt de faţă cum îmi răscumpăr eu mesele şi scaunele? Sau să renunţ la încă o sută, ca să fac impresie bună? Ei, nu! Să cer numa' o sută de euro, e prea puţin, nu se poate! O sută-cincizeci, cred că-i cel mai bine aşa, nici mai mult, nici mai puţin. Deci, atât îi cer, dă-l dracului de figurant!''
,,Futu-ţi gura ta de patron jegos ce eşti! Pun pariu că mă crezi un sărăntoc cu câteva sute amărâte de euro în buzunar şi un oarecare vagabond care a venit acum din străinătate. Şi că mă dau mare şi tare pe-aci că am bani mulţi. Ehei, bă infectule ce eşti, dacă ai şti cine sunt eu şi că tu, poate nu ai nici pe jumătate banii pe care îi am eu, ce-ai face în momentul ăsta? Îţi spun eu ce-ai face! M-ai pupa şi-n cur, şi mi-ai da să mănânc şi să beau pe gratis de fiecare dată când aş intra în localul tău de jegoşi ca tine, mă! Mamăăă! Ce te-aş mai bate acum, ce te-aş călca în picioare, dacă ar fi după mintea mea! Dar trebuie să mă stăpânesc, nu pot să fac cum făcui cu frăţiorul meu Vasilică, trebuie să fiu calm şi să rezolv problema pentru el şi prietenii lui. Dacă ai şti că oamenii ăştia pe care pun pariu că-i dispreţuieşti mai mult decât pe mine, ei te salvează acum, nu aerele tale de mare sculă pe basculă!'' gândea şi Damblagiul, privindu-l în ochi.
- Hai mă, vorbeşti serios? Şi dai cât cer eu?
- Cât zici dumneata, patroane, nu-i problemă!
- Bine mă, hai să stăm de vorbă, acceptă Jean, fără să-l slăbească din ochi pe Damblagiul.
De fapt, amândoi se priveau cu maximă atenţie, îşi pândeau cel mai mic gest, deşi în aparenţă ai fi crezut că în scurt timp vor deveni cei mai buni prieteni. Pe o parte, patronul începuse să miroase vulpoiul care zăcea în Damblagiul, chiar dacă nu avea nicio idee despre cine ar fi el, din momentul în care acesta îi răspunsese că îi dă cât cere, fără nicio problemă. Pe de altă parte, Damblagiul era nervos, dar îşi stăpânea impulsul de-a sări la el să-l bată. Întorcându-se spre căpitan şi prietenii lui, le spuse:
- Dragii mei, până eu rezolv problema cu domnu' patron, vreau ca voi să cereţi bere şi tot ce doriţi să consumaţi, da?
Ştiind şi el că lui Pepsi îi era dragă Adriana şi auzindu-l pe Damblagiul, strigă:
- Adrianaaa! Te rog, serveşte-i pe domnii cu tot ce doresc ei, da?
- Da, cum să nu? răspunse fata, zâmbind, apoi îndreptându-şi privirea spre căpitan şi prietenii lui, cu ce vă servesc?
- Cu bere, eu vreau bere, îi răspunse Tutoi.
- Şi io, tot bere vreau, spuse căpitanul.
- Şi tu, Pepsi, ce-ţi aduc?
- Un Ciuc, şi mă duc, îi răspunse râzând cu gura până la urechi.
Fata zâmbi şi îi ţinu isonul la glumă:
- Da să nu te duci departe, da?
- Nuuu, nu mă duc departe, că io te-ajut la vitrine când spui, da?
- Bine, bine, cum vrei tu. Şi voi doriţi tot bere Ciuc?
- Da, adu-ne trei beri din astea, spuse Tutoi.
Fata plecă să le aducă berile celor trei, în timp ce Damblagiul şi patronul se retraseră la una din mesele din bar şi discutau:
- Ia zi, patroane, cât mă costă stricăciunea şi deranjul făcute de mine şi de Vasilică?
- O sută-cincizeci de euro. O sută pentru mese şi scaune, şi cinzeci pentru deranj, da?
- De-acord!
În timp ce îşi scotea un portofel de piele pentru a-i da banii, un bărbat înalt şi frumos intră în local. Adriana fusese să-i servească cu bere pe prietenii lui şi tocmai se întorcea în bar. Văzându-l, se îndreptă spre el, îi sării în brate şi-l sărută cu foc.
va urma
Mihaela Moşneanu
-->
Comentarii