Plutind ca prin ceaţă m-apropii de casa bătrână,
Părinţii m-aşteaptă, cu ochii cerniţi pe drumeag,
De-a dreapta şi stânga de poartă, durerea se-ngână
În tremur de braţe uscate ca flamuri de steag.
Doi stâlpi de-ntuneric ce poartă cenuşa-n spinare,
Cu norul prelins pe genunche, cu spaime şi dor,
Pe umeri aduşi, a-ndurare, aşteaptă spre zare,
Şezând a plecare, spre ultimul drum de cocor.
Păşesc, lunecând, ca prin puful tivit pe gutuie,
Spre uşa croită din nucul sub care visam,
Mă mustră şi clanţa, în scâncet tăcut, de tămâie,
Din prag, amintiri speriate se zbat înspre geam.
În vatră, scrisoarea, ucisă de calda dojană,
Stă rece de vreme doar slovele ei sunt în zbor,
Ştergar fluturat, obosit, aştenut la icoană...
Şi-o filă uitată sub colţul tocit, de covor.
Ce mic este patul în care, fecioară,
Iubeam Făt-Frumosul ivit în călare pe cal...
În colţ de odaie, ca fluturi, mor vise, spre vară,
Copii, pe afară, mă strigă să mergem pe deal.
Şi glasul răstit, ca un bici, mă coboară femeie,
Îl simt venetic, îngheţat şi de domn ce-i stăpân,
Mă simt, ca pe uşă, o broască ce nu are cheie,
Pierdută prin vreme în abur de aur, păgân.
Din visul de fată, nedus până-n zori de ursită,
O flamură albă îmi fac să o pun, cald, la piept,
Din umbre tresar şi în prag mă arăt. Ca prin sită
Văd taine rostite, din palme, de-un mag înţelept.
Las ochii în geamul iubit în pervaz de muşcată,
Urechea mi-ascultă nepoţii ce calea mi-aţin,
Din pieptul rănit sângerarea spre flamură cată
Şi gura zdrobeşte-ntre buze durerea-n suspin.
Am aripi din zmeie, murite de-atâta culoare,
Să zbor, curcubeu pe sub ploi, în tărie doresc,
O ultimă zi să mai am, în iubirea de floare
Şi-apoi lângă candela stinsă să -i spun că-l iubesc.
Părinţii m-aşteaptă, cu ochii cerniţi pe drumeag,
De-a dreapta şi stânga de poartă, durerea se-ngână
În tremur de braţe uscate ca flamuri de steag.
Doi stâlpi de-ntuneric ce poartă cenuşa-n spinare,
Cu norul prelins pe genunche, cu spaime şi dor,
Pe umeri aduşi, a-ndurare, aşteaptă spre zare,
Şezând a plecare, spre ultimul drum de cocor.
Păşesc, lunecând, ca prin puful tivit pe gutuie,
Spre uşa croită din nucul sub care visam,
Mă mustră şi clanţa, în scâncet tăcut, de tămâie,
Din prag, amintiri speriate se zbat înspre geam.
În vatră, scrisoarea, ucisă de calda dojană,
Stă rece de vreme doar slovele ei sunt în zbor,
Ştergar fluturat, obosit, aştenut la icoană...
Şi-o filă uitată sub colţul tocit, de covor.
Ce mic este patul în care, fecioară,
Iubeam Făt-Frumosul ivit în călare pe cal...
În colţ de odaie, ca fluturi, mor vise, spre vară,
Copii, pe afară, mă strigă să mergem pe deal.
Şi glasul răstit, ca un bici, mă coboară femeie,
Îl simt venetic, îngheţat şi de domn ce-i stăpân,
Mă simt, ca pe uşă, o broască ce nu are cheie,
Pierdută prin vreme în abur de aur, păgân.
Din visul de fată, nedus până-n zori de ursită,
O flamură albă îmi fac să o pun, cald, la piept,
Din umbre tresar şi în prag mă arăt. Ca prin sită
Văd taine rostite, din palme, de-un mag înţelept.
Las ochii în geamul iubit în pervaz de muşcată,
Urechea mi-ascultă nepoţii ce calea mi-aţin,
Din pieptul rănit sângerarea spre flamură cată
Şi gura zdrobeşte-ntre buze durerea-n suspin.
Am aripi din zmeie, murite de-atâta culoare,
Să zbor, curcubeu pe sub ploi, în tărie doresc,
O ultimă zi să mai am, în iubirea de floare
Şi-apoi lângă candela stinsă să -i spun că-l iubesc.
-->
Comentarii
Superbe versuri , felicitări !
Superbe versuri maestre...Cu admiraţie Lenuş