Motto
Dumnezeu a creat oamenii, oamenii au creat artele.Artele frumoase sau belle -artele ar putea fi un pleonasm, pentru că antonimul ar fi arte urâte ? Când unei discipline i se pretind performanțe cât mai înalte, i se spune artă .Artele pot aparține doar la două mari categorii:-Artele sonore, toate genurile muzicale și-Artele vizuale cu o arie și mai largă de genuri Baletul este muzică și mișcare . Coregrafia este o sinteză a muzicii cu mișcarea, prima parte a cuvântului exprimând muzica, cea de a două fiind mișcarea.Necesitatea delimitării noțiunii de coregrafie a fost impusă de construcția spectacolului, când acesta se baza pe muzică și mișcare.Există spectacole de coregrafie în sine, sau altele în care coregrafia însoțește, acompaniază textul de teatru propriuzis.
Prof. Constantin BOGDAN
Corpul uman are o mulțime de limbaje pentru fiecare parte a sa .Fiecare membru al trupului uman are expresii și sensuri specifice, cvasi autonome.Limbajul acestora se numește gestică / 1/
Forța și expresivitatea acestui limbaj se impune. Începând de la cele mai comune sentimente,gesturile depășesc cuvântul în limpezime, concizie și putere de convingere. Amploarea și forța de sugestie a gesturilor este foarte mare. Există împrejurări în care cuvântul este ocolit. Aceasta pentru că gestul impune un mesaj mai direct adresantului.
În cazul unui conflict, cel mai , sau cea mai deplină vorbire și cel mai direct limbaj este cel al gesturilor.Mesajul negativ cel mai negativ, este cel al morții și al memoriei ei. Nu numai conținutul mortal, dar și memoria acestuia sunt mai presus de orice cuvânt, și mai proprii gestului.
Așteptarea și dorul sunt domeniul priviliegiat al gesturilor.Gestul scapă tuturor riscurilor și angajează précis și responsabil.Un gest de iubire deplin este mersul. La fel de puternic este gestul întâlnirii mâinilor îndrăgostiților.
Tristețea privirii înlăcrimate care oglindește părerea de rău, în o mie de nuanțe, nu poate fi echivalată de niciun cuvânt.
Apogeul gestic în general este gestul sacru. Este vorba nu numai de mâinile înălțate la rugăciune , ci de întregul corp uman, întins sau îngenuncheat, implorând în rugăciune.
Corpul există, semnifică și impresionează prin statura sa. E vorba de înfățișarea întreagă, cu simtirea întreagă și totală, precisă./1/
Omul atât fizic, cât și ca persoană este frumusețe și putere.Este cea mai mobilă, cea mai dinamică , mai nuantată , mai subtilă, mai fină și mai profundă ființă de pe pământ.
Este singura ființă care înfățișează și impune realitatea sacrului ca dimensiune certă a lui și a lumii întregi, ca bază și sens a ființei umane.Omul este special, unic, fie și prin simpla statură și mișcare.
Omul este o prezență nu estetică ci măreață, puternică, impunătoare.Omul este vrednică oglindă a Realității supreme.
Arta și cugetarea sunt produsele spirituale ale omului. El nu este numai înfățișare și putere ci și simțire profundă, infinit nuanțată.
Statura omului este legată direct de cea a iubirii. Înălțimea sentimentului iubirii evocă și apropie desăvârșirea, sublimul, adică sacrul.
Pe pragul cel mai înalt al iubirii, trupul se înstrăinează de sine însuși, și se întinde spre veșnicie. Iată de ce nu înțeleg și nu voi înțelege, accentul care se pune în cercetare privitor la mișcarea spre sine predominantă, spre sine, eu,, spre egoism în speță.
A percepe, a simți omul ca persoană, nu ca individ cum mai toate cărțile de vindecare o fac în majoritate, înseamnă de fapt a concepe sacralitatea lui, sublimul, .
Omul este frumusețe, indiferent de bolile pe care le are,el este iubire și măreție. Aceasta pentru că omul este înainte de toate sacralitate.În cazul omului ,caracterul personal, adică spiritualitatea acestuia, fac ca întreaga sa ființă spirituală și materială să aibă sens numai prin sacru.
Orice istoric sau oricare descriere a metodelor de vindecare cu aceasta ar fi bine să înceapă, nu cu alte argumente sau concluzii. Orice profesor de muzică, de dans, de kinetoterapie, psihiatrie, neurologice, psihologie, samd, până să ajungă la tratamente psihologice,psihiatrice, neurologice, etc, de la acest fundament e bine să pornească .
Voi argumenta aceasta în analiza unor tratate cunoscute parcurse, unele moderne, altele mai vechi . Dimensiunea sacră a staturii și chipului uman o scoate deplin în
evidență teologia.
Ca teolog , nu numai ca om de stiință sau artist, menirea este de a analiza astfel și a lumina orice tehnică aplicată în acest domeniu, mai ales când este vorba de vindecare, căruia îi dedic și îi voi dedica întreaga mea existență , în iubire .
Sacrul nu este cel care se încearcă la nivel contemporan a se banaliza privit ca un reflex, un indiciu, o reflectare, o oglindire, o imagine, în chipul uman , ci este o locuire efectivă a divinitătii umane . / 1/
Dacă celelalte existențe sunt oglinzi ale sacrului , omul este casă proprie a acestuia , tot astfel cum numai omul este locaș și păstor al ființei .
Dansul nu este numai un exerciţiu ce trebuie să fie executat, ci mai degrabă o declaraţie a sentimentelor şi energiei cuiva şi a dorinţei de a externaliza ceva din interior. / 2/
Procesul de creare a unui dans se bazează pe un concept realist sau abstract,care trebuie transmis altora. Această înţelegere a dus la utilizarea TDM nu numai în grupuri de oameni, dar şi în sesiuni individuale pentru persoane în căutarea autointegrării. Marian Chace ,cea care a dansat împreună cu Ruth St. Denis şi Ted Shawn (Denishawn) în anii 1930, a compus coregrafia şi mai târziu a predat în studioul personal din Washington D.C.
Ea s-a întrebat de ce elevi, care nu intenţionau să devină profesionişti s-au înscris la cursurile de dans. A observat cum se mişcă fiecare, apoi treptat a schimbat metodele de predare îndreptându-şi atenţia pe nevoile fiecăruia. A organizat cursuri pentru studenţii săi, care aveau drept scop integrarea corpului şi mişcările acestuia, conducând la o armonie personală.
În anul 1942, pe măsură ce munca ei a devenit cunoscută de către profesionişti din domeniul sănătăţii mintale a fost invitată să lucreze la Spitalul Sfânta Elisabeta, o mare insyituţie de psihiatrie federală unde erau trataţi soldaţii întorşi din al doilea Război Mondial.
Ca urmare a nevoilor multora dintre ei au fost iniţiate terapii de grup. TDM s-a încadrat îndeaproape în această nouă formă de intervenţie terapeutică. Chace a dezvoltat conceptele personale de tratament, lucrând cu pacienţi schizofrenici şi psihotici înainte de apariţia medicamentelor psihotrope (Sandel et al., 1993).
Ea a pregătit mulţi specialişti şi apoi a devenit primul preşedinte al Asociţiei Americane de Terapie prin Dans, funcţie pe care a deţinut-o din 1966 până în 1968.Autorul / 2/ , fiind unul din rezidenţi, în perioada în care Marian Chase a lucrat la spitalul Sfanta Elisabeta, (1964-1965), a avut sansa să fie invitat şi să observe metodele ei de lucru cu pacienţi cu un nivel ridicat de retard şi a început practica sub supervizarea ei.
De obicei alegea valsul pentru a începe, fiind destul de neutru şi , aşa cum a remarcat ea, nu trezea prea multe amintiri (nu era ataşat de memoria celor mai mulţi dintre ei).
Unii se alăturau imediat cercului pe care îl forma treptat, alţii aşteptau şi aceasta avea răbdarea de a le acorda timpul necesar pentru a se decide să participe la sesiune. Alţii nu s-au alăturat niciodată cercului, dar cu toate acestea recunoşteau locul în care se aflau, aşa că participau şi ei în felul lor.
Sesiunea se desfăşura cu diferite grade de energie, intensitate, intimitatate, rîsete şi participare. O gamă de emoţii ar putea fi exprimată prin mişcare şi poate verbal./ 2/
Fiecare om a plecat cu o perspectivă de sine diferită şi mai clară şi cu ocazia de a fi relaţionat cu ceilalţi, faţă de alte dăţi în care ar fi putut fi izolat.
Totul s-a întâmplat prin intermediul unei conştientizări sensibile a expresiilor de mişcare simbolice ce au fost oferite şi la care a existat validare şi răspuns (conform Sandel et al.,1993).
Mary Whitehouse a fost o altă personalitate marcantă a TDM./ citare din 2/ În anii 1950, ea a elaborat propria metodă de lucru şi a atribuit abordarea ei atât experienţei în studiul dansului impreună cu Mary Wigman cît şi propriei analize.
A lucrat cu persoane cu un ego mai puternic decat cele cu care a lucrat Marian Chase, care a muncit în principal în instituţii de psihiatrie statale.
A utilizat conceptul Jungian de" imaginaţie activă "ca fundament al activităţii. Prin folosirea mişcării corporale spontane dată de senzaţiile kinestetice interioare, pacientii recunoşteau natura simbolică (caracterul simbolic) al comunicaţiilor, care apoi au deschis poarta conştientizării de sine şi posibilei schimbări.
Ea a denumit tehnica sa Mişcarea în Profunzime, mai târziu numită de către adepţii ei, Mişcarea Autentică.
Trudi Schoop care a trăit în California ca şi Mary Whitehouse a fost dansatoare şi interpret de pantomimă, cunoscută în toată Europa, înaintea celui de al doilea Război Mondial.
Când s-a stabilit în California a început lucrul cu pacienţii spitalizaţi şi a folosit metoda proprie lucru. Făcând uz de explorările creative şi jocul natural, a lucrat cu fanteziile şi conştientizarea corporală a pacienţilor pentru a obţine mişcări expresive şi schimbări de postură.
Alţi practicanţi importanţi ai TDM au fost :Blanche Evan, Liljan Espenak, Alma Hawkins şi Irmgard Bartenieff. Unii dintre ei, precum Norma Canner si Elizabeth Polk au lucrat în principal cu copiii.
Încă de la început mulţi au învăţat şi au desfăşurat această activitate, continuînd să contribuie cu idei noi şi modalităţi de lucru în multe şi diferite medii noi. Activitatea nu se desfăşura doar în spitale de psihiatrie, firme şi practica privată, ci în orice mediu unde exista o nevoie de vindecare.
Acestea au inclus activitatea în domenii multiple cum au fost cel educaţional (autism, nevoi speciale, dezvoltare întârziată), închisori, în regim ambulatoriu, cu persoanele în vârstă, inclusiv pacienţi cu Alzheimer.
Practicanţii (terapeuţii) lucrau cu persoane cu dizabilităţi fizice cum ar fi : orbirea, surditatea, durerea cronică, anorexia, leziunile craniene închise, boala Parkinson şi în cazul unor boli acute cum ar fi afecţiunile oncologice.
Terapeuţii lucrau de asemenea cu consumatori de droguri şi alcool, acolo unde domnea violenţa domestică şi supravieţuitorii unor traume şi abuzuri în diverse situaţii.
Terapeuţii TDM îşi utilizează competenţele şi cunoştinţele în lucrul în sensul autovalidării, vindecarea traumelor din trecut şi învăţarea cum să relaţioneze mai bine şi să aibă interacţiuni pozitive cu ceilalţi. Prrograme postuniversitare au fost introduse în mediile academice, ADTA nou create in 1966. În mod similar, persoanele fizice aplicau pentru înregistrarea (sau procesul de certificare), care stabilește standarde.
Teorii şi practici ale TDM, de dezvoltare umană şi de comportament, probleme de viaţă, observaţia mişcării şi proceselor de grup sunt câteva din cursurile cuprinse în programele postuniversitare TDM care se finalizează cu obţinerea diplomei de master în universităţi.
Un program a fost iniţiat în Israel în anul 1980 şi de atunci altele au fost dezvoltate. În prezent, există programe, asociaţii sau terapeuţi TDM în 33 de stat în afară de SUA. (ADTA Web site, www.adta.org).
Cum TDM se dezvoltă în diferite ţări, acestea trebuie să ţină cont de influenţele culturale unice şi o înţelegere separată a corpului, dansului, mişcării şi relaţiilor umane.
Este util, spune autorul / 2/ să se distingă TDM de alye forme cum ar fi tehnica Feldenkrais, tehnica Alexander, Reiki, terapia prin masaj şi multe altele. Sunt diferenţe fundamentale care trebuie înţelese. Ceea ce este semnificativ este că TDM este legată de arta dansului, care sprijină şi încurajează creativitatea prin folosirea timpului şi spaţiului, folosind corpul însuşi, într-un mod activ.
Folosind mişcări şi gesturi improvizate, care se nasc din impulsuri, şi care conectează ritmurile naturale cu dansatorul, TDM duce la o auto-exprimare, care poate să fie sau nu înţeleasă cognitiv, dar cu toate acestea are o semnificaţie importantă în viaţa dansatorului.
Improvizaţiile sunt în cea mai mare parte autodirecţionate şi vin din inconştient sau subconştient.spune autorul 2 dar este greu de crezut .
În acest fel, mişcarea dansului dobândeşte un înţeles simbolic. Diferite modele pot fi repetate, pot apărea noi moduri de mişcare, şi pot fi descoperite conexiuni cu diferite comportamente şi relaţii. Interacţiuni verbale sunt folosite pentru clarificări, întrebări şi sprijin.
Cele mai influente contribuţii în TDM sunt cele ale lui D. W. Winnicott / 2/ . Cele mai importante la acesta sunt conceptele îndeaproape legate de fenomenul tranziţional, joc şi creativitate. De asemenea, el specifică faptul că atitudinea creativă a vieţii este “ ceea ce îl face pe om să simtă că viaţa merită trăită” (Winnicott, 1979,pp. 93-94).
Aceste idei îşi găsesc de minune locul în contextul TDM şi alte art terapii. Winnicott face referire la procesul de creaţie nu numai ca la o activitate vocaţională, dar ca fiind esenţial pentru dezvoltarea omului şi a relaţiilor lui.
Reprezentarea persoanei absente este unul din principalii factori în dezvoltarea omului prin intrarea în lumea simbolurilor. Această durere (dor) conduce la noi înţelesuri în viaţă şi noi oamenii continuăm să le creem cu scopul de a le înlocui sau a le face faţă.
Dacă Winnicott descrie psihoterapia ca o suprapunere a zonelor de joc ale pacientului şi ale terapeutului, aceasta este deseori destul de evident în TDM, în mod special în lucrul cu copiii.
El conferă înţelesuri largi conceptului de joc în relaţia terapeutică, incluzând asociaţiile, umorul şi jocuri mentale. Toate acestea sunt prezente în TDM şi în plus noi avem analogii în mişcare, imagini şi metafore.
Introducerea pacienţilor în lumea simbolismului sau a sublimării a fost unul din principalele obiective ale tratamentului - şi nu doar în cazul copiilor.
Există un mare număr de lucrări despre creativitate în psihoterapie, psihologie şi sociologie, dar şi sarcina de interpretare (construcţie) continuă a identităţii omului.
Fiorini îşi începe cartea cu ceea ce el consideră că este psihicul creativ şi impuls, impulsul de a crea, cu o reflecţie despre modurile fundamentale de a fi, conform filosofului E. Trías.
Tot Fiorini propune constructul pe care îl numeşte psihic creativ ca element central într-o epistemologie în care prezentul nu este consolidat, dar este una din multele posibilităţi de a deveni astfel.
Psihicul creativ cuprinde acţiuni care modifică datul omului , subminează ceea ce este codificat şi imobilizat în persoană şi e numita de autori poveste a ei. Acţiunile de schimbare produse în mod creativ pot fi comportamente de diferite ordine cum ar fi -mental, verbal, fiziologic sau de mişcare (Bleger, 1970).
Una din definiţiile creaţiei date de Fiorini este confruntarea contradicţiilor şi tensiunilor umane cu scopul de a crea o situaţie nouă care le poate conţine pe acestea în procesele schimbării.
Arieti (1976) a definit acest proces ca fiind integrarea proceselor primare ale gândirii, care sunt caracteristice nivelului inconştient şi proceselor secundare folosite în logica conştientă de zi cu zi. / 2/
Creativitatea şi creaţia sunt “potenţial inconştient universale”, o expresie a proceselor terţiare care sunt dezvoltate în legături inter-subiective conform cu (Zukerfeld & Zukerfeld, 2005), incluzând importanţa relaţiilor şi contextul în procesul schimbării sau inovaţiei.
Unii pacienţi, în principal aceia cu psihoze, aveau nevoie de ajutor pentru a-şi dezvolta abilităţile procesului secundar prin mişcare şi creaţie. Alţii pot avea nevoie de deblocare sau mobilizare a acelui proces.
Pe lângă categoriile de creativitate zilnice (Arieti, 1976), (cazul marilor artişti), întâlnim diferenţa dintre creaţia ex nihilo, care este actul divin de a produce ceva din nimic, şi actul uman de creaţie. / spune2/
Limbile romanice, precum şi engleza, nu au cuvinte diferite pentru aceste fenomene, în timp ce acestea există în Ebraică, limba Bibliei.
Aceste înţelesuri diferite pot contribui ca argumente.Textul biblic începe cu o relatare cosmogonică. Creaţia divină este numită briah. De fapt, acest verb este utilizat doar pentru creaţia ex nihilo. Prin urmare, când se face referire la un act de creaţie îndeplinit de un om, termenul implicat este litzor, a cărui rădăcină lingvistică este în mod sugestiv aceeaşi cu a cuvintelor “instinct” şi “producţie”.
Singura creaţie care generează (dă naştere la ceva) este cea divină, în timp ce procesul creativ uman este de ordin terţiar. Autorul desconsideră sublimarea reală.
.
Fenomentul de transfer şi contra transfer ar putea fi tratat, şi în plus de aceasta, corpul şi bagajul său emoţional sunt prezente, active şi recunoscute în întregul proces de vindecare spune autorul 2. În TDM, este promovat procesul terţiar, descoperind noi înţelesuri şi experienţe ale sinelui, în timp ce sunt propuse explorări ale mişcării imaginilor, metaforelor, deseori în căi neliniare ale gândirii şi acţiunii. În plus, este creat un spaţiu al relaţiei terapeutice, unde pacientul se poate angaja în procesul de introspecţie şi integrare.
El/ea pot încerca diferite moduri de a fi, concrete şi potenţiale . Psihanaliştii şi psihoterapeuţii au fost influenţaţi de noile paradigme ale gândirii contemporane stiinţifice postmoderne.
Adevărul nu mai este conceput ca fiind esenţial şi unic fapt regretabil nn , dar diferit, parţial, presupunând perspective diferite, care suferă o continuă transformare.
Obiectivitatea pură spune autorul / 2/ , este o iluzie. Realitatea este o construcţie consensuală. Legile şi adevărurile care pretind să fie absolute se prăbuşesc. Înţelesurile relaţionează contextual.
Influenţată de gândirea lui Sullivan (Levz, 1992), Marian Chase concepea TDM ca o modalitate terapeutică relaţională care intervine ca răspuns al tipului de mişcare a pacientului.
Terapeuţii reflectă prin mişcările proprii experienţa pacientului. Terapeutul de dans, acţionând ca partener, începe un dialog al mişcării cu pacientul.
Comunicarea este stabilită prin toate canalele senzorial motorii disponibile, favorizând atât expresia verbală, cât şi pe cea non-verbală. Chase s-a implicat din punct de vedere empatic în exprienţa subiectivă a pacientului, însoţindu-l .
În acest fel, terapeutul de dans este considerat în măsură să faciliteze comunicarea fluidă cu cele mai ascunse aspecte ale numitului sin al pacientului, facilitând conştientizarea de a fi viu, cea care treptat permite un proces de socializare, spune autorul / 2/ .
TDM este o disciplină care evoluează continuu. O diversitate de abordări ale dansului şi psihoterapiei sunt îmbinate în construcţia acestei practici. În prezent, neuroştiinţele, primele dezvoltări ale cercetării, psihologia sinelui, psihanalizele relaţionale şi anumite concepte ale ştiinţelor cognitive post raţionaliste (Varela et al. 1991) contribuie la explicarea a ceea ce primii terapeuţi de dans au înţeles la un nivel intuitiv / 2/ Nielul intuitiv nu este de ignorat sau desconsiderat fiind cred eu foarte important .
În dezvoltarea sa, ştiinţa cognitivă a evoluat, a ajuns la un concept nou care vede procesele mentale ca personificate în activitatea senzo-motorie a organismului uman, conţinute în mediu. Acest punct de vedere a devenit cunoscut ca ştiinţă cognitivă personificată (Varela et al, 1991).
Interacţiunile relaţiilor pot fi analizate ca tipare relaţionale, după cum urmează:
- În funcţie de timp: corespunzător cu timpul: viteza, ritmul, durata.
- În funcţie de spaţiu: origine-cale-scop, graniţe, axe şi coordonate.
- În funcţie de energie: intensitate, forţă, greutate, fluiditate.
- În funcţie de susţinere: grade de rigiditate şi flexibilitate.
- În funcţie de contactul fizic şi diferite moduri de atingere.
- În funcţie de modul în care obiectele sunt prezentate: lipsa de zel sau stimulare, spectrul sau calităţile prezentate.
- În funcţie de varietatea de acţiuni şi afecte concomitente: reglare emoţional inter subiectivă.
Descrierea Sinelui a lui Daniel Stern cu centrarea pe diferite componente ale Sinelui şi Altul spune că pe măsura dezvoltării relaţionale şi individuale este utilă înţelegerea unei diversităţi de nivele, aspecte şi experienţe pe care le acoperă TDM.
Componentele vizate de aceasta sunt simţul sinelui emergent, sinelui esenţial, sinelui subiectiv şi sinelui verbal. Se referă la procesele care se nasc, care includ repetiţia şi constrângerea. Aceasta susţine că atunci când schimbările contextuale au loc, în sine are loc o modificare cantitativă; când această cantitate creşte are loc o transformare calitativă a comportamentului, conform autorului 2
Confruntările repetate duc la creşterea complexităţii şi scoaterea în evidenţă a procedurilor de relaţionare. Psihanaliza relaţională îşi centrează atenţia pe formele implicite ale cunoaşterii care implică proceduri, acţiuni şi abilităţi.
Aceasta sugerează faptul că, în afară de verbalizare şi recuperarea amintirilor pentru a aduce inconştientul la conştient, acordă atenţie experienţelor afectiv-perceptive şi spaţial-temporale. / conform 2/
Conceptul de schimbare captează experienţa subiectivă a schimbării subite într-o cunoaştere relaţională implicită pentru ambele părţi.
Reglarea reciprocă a acestei stări/situaţii se bazează pe interacţiunea sau schimbarea informaţiei prin sistemele de percepţie, demonstrarea afectului şi modul în care sunt apreciate şi corespund cu procesele care presupun influenţă bilaterală (Stern, 1998).
Pacientul caută inconştient o nouă şansă de a restabili sinele prejudiciat, printr-o nouă întâlnire cu cineva care răspunde mult mai empatic decât acele relaţii experimentate . El evidenţiază trei aspecte fundamentale implicate în transfer:
- Transferul în oglindă: transferul corespunzător ambiţiei personale, prin încercarea de a produce în sine şi în alţii răspunsuri de validare şi aprobare, căutând aprecierea.
- Transferul idealizant: pacienţii urmăresc, pornind de la idealurile rănite, ca sinele şi ceilalţi toleraţi să fie idealizaţi. Aceasta este legat de sentimentul de grandoare.
- Transferul geamăn (dublu): Transferul care se referă la talentele şi abilităţile care caută o fuziune cu colegi sau semeni. Acesta este legat de împărtăşire, în opoziţie cu izolarea (Kohut, 1990).
TDM propune un sistem clinic, care operează atunci când cuvintele nu sunt o formă suficientă de contact şi întâlnire. Acesta favorizează stabilirea unui tip de transfer care operează la nivel psiho-corporal, recuperând experienţele care sunt îngheţate în corp prin spasme cronice şi tensiuni care inhibă mişcarea şi care se doresc cu intensitate interacţiuni spontane nemaitrăite.
Oglindirea empatică sau empatia kinestetică facilitează expresivitatea sinelui şi permite un răspuns care diferă de cel original, restaurând sinele prejudiciat (vătămat) şi reuşind să dezvolte interacţiuni mai bogate şi mai pline de sens complexiunea lor se transformă în acţiuni şi fraze./ conform 2/
Neuroştiinţele (Gallese, 2003; Iacobini, 2008), cercetarea de dezvoltare timpurie şi ştiinţa cognitivă post raţionalistă (Varela, 2001; Thompson, 2002) asigură un sprijin puternic în aprofundarea domeniului empatiei. Terapeuţii de dans/mişcare au elaborat mişcarea şi comunicarea nonverbală, conştienţi că acestea presupun emoţie şi cogniţie./ 2/
Freud (1982) în Psihologia pentru neurologi, descria un sistem psihic care lucrează spre căutarea identităţilor şi stabilirea diferenţelor. Subiectul compara experienţa sa actuală cu imprimarea mnemonică originală şi prin intermediul acestui proces aproape matematic şi profund inconştient, el construia o realitate perceptivă, asigurând categoriile lumii obiectelor semnificative.
. În lucrarea „Terapia prin dans şi mişcare ca mediu de îmbunătăţire a nivelului de empatie al educatorilor şi specialiştilor din domeniul sănătăţii” (Fischman, 2006), autorul / 2/ menţinea faptul că factorii comuni în experienţa intersubiectivă, presupun condiţii gemelare, apropiere, fuziune, consens, în timp ce discrepanţele aferente aparţin altcuiva.
Acordul complet refuză subiectivitatea, în timp ce discrepanţa totală deconectează. Empatia kinestetică implică prezenţa atât a unuia cât şi a celuilalt în proporţii diferite, dar cu balanţa înclinând în favoarea similitudinilor.
Explorarea spaţiului, timpului, fluenţei şi forţei, activităţile de mişcare cereau ca participantele grupului să se mişte, să fie mişcate şi să discute despre experienţele lor sau despre cele legate de problemele muncii lor.
Au fost utilizate mai multe scale de cercetare pentru a compara tonurile afective, mişcarea şi calităţile relaţionale dintre perechi, în timpul interacţiunilor dansului improvizat. Cu ajutorul unui instrument creat pentru acest scop, participanţii au apreciat/indicat/notat percepţia lor privind calităţile enumerate mai sus, implicate în experienţa proprie de mişcare, a partenerilor şi modul în care şi-au imaginat că partenerii lor i-au privit.
Comparând scorurile obţinute la prima interacţiune cu cea de a doua evaluare făcută opt şedinţe mai târziu, s-a constatat că, percepţia calităţilor de relaţionare (cum ar fi, senzaţia de confort, individualitate, fuziune, libertate, disconfort, plăcere, neplăcere, interese comune, au diminuat diferenţele între parteneri; percepţia tonurilor afective a redus diferenţele când au fost comparate cele ale lor cu ale partenerilor; şi percepţia calităţilor mişcării a diminuat diferenţele percepţiei de sine şi ai celorlaţi în termeni cantitativi./ 2/
- Mişcarea modificată, tonurile afective şi calităţile relaţionale au fost considerate ca factori de empatie kinestetică.
- Afectele pozitive au crescut în timp ce cele negative s-au diminuat. Inteligenţa emoţională, empatia, bunăstarea psihologică şi nivelele de satisfacţie umane s-au îmbunătăţit.
- Schimbările în repertoriul mişcării sunt legate de schimbările psihologice.
Unele asocieri semnificative dintre indicatorii de sănătate şi rezultatele empatiei kinestetice au fost: diferenţele în percepţia Timpului comparând modul în care fiecare se percepe el însuşi şi percepţia partenerului . A avut o corelaţie pozitivă cu afectele negative, cum ar fi dificutăţile în descrierea sentimentelor celuilat.
Percepţia diferită a timpului ca o calitate a mişcării poate cauza disconfort, neînţelegere şi afecte negative, spune autorul 2.
Pentru a înţelege alte fiinţe umane, câteodată se presupune depăşirea distanţei prin mecanisme cum ar fi : simularea, imitaţia, reflexia sau utilizarea imaginaţiei, cu ajutorul cărora sunt construite teorii care se corespund experienţelor proprii şi cele ale altcuiva.
Whitehouse (1999) inspirată de gândirea lui Jung, folosea conceptul de imaginaţie activă pentru a crea o investigaţie introspectivă.
Dezvăluirea mişcării spontane expresive, care apare impulsionată din profunzimea interioară a fiinţei umane în contact cu inconştientul colectiv asigură o sursă de bogăţii şi înţelepciune conform(Chodorow, 1991, 1997).
Ea descrie folosind imaginaţia activă, care dă posibilitatea inconştientului să apară prin asocieri libere, prin introducerea diverselor forme expresive, între care spune aceasta ar fi pictura, dansul, sculptura, jocurile şi cuvintele.
Aceasta implică întreruperea mijloacelor raţionale cu scopul de a lăsa drum liber fanteziei, intrând în contact cu vidul sau tăcerea interioară cu scopul de a ajunge la inconştient.
Janet Adler (1999) scrie în cunoştinţă de cauză despre rolurile „dansatorului” şi „martorului”. Ea scoate în evidenţă, că empatia are loc în corpurile martorilor când privesc dansul dansatorului în timp ce se concentrază pe experienţele lor corporale. / conform 2/
Dansatorii rezonează cu ceea ce văd, aud, simt în propriile corpuri, întelegând pe celălalt prin experienţa proprie simţită. Materialul înregistrat de dansator şi martor, adăugat la experienţa verbalizată, va cauza un proces al acompaniamentului empatic prin dezvăluirea conţinuturilor inconştiente.
Fiecare partener ia parte la interacţiune, împărtăşind elemente ale comportamentului manifest al celuilalt, prin imitare, oglindire, introducând „imitaţiile modificate”, care maximizează sau minimalizează anumite trăsături ale comportamentului celuilalt dând continuitate procesului comunicativ-expresiv-emoţional. Uniunea este produsă printr-o corespondenţă a intensităţii, a modalităţii temporale sau spaţiale prezente în comportamentul ambilor participanţi.
Procese în cadrul TDM TDM se concentrază conform 2 , pe
-viteză, durată, ritm, continuitate-discontinuitate,
-greutate (gradul forţei – blândeţe, tărie),
-spaţiu (direcţie, nivele, planuri spaţiale),
-fluenţă (grade de activitate – calm, energie ridicată)
-părţi ale corpului implicate (întregul corp, membrele, trunchiul, capul).
Fenomenul este complex. În timp ce abdomenul este relaxat, pieptul poate fi tensionat, reducând capacitatea de mărire a plexului în timpul inspirării şi sporind-o pe cea a abdomenului.
Sistemul implementează compensaţii multiple cu scopul de a trăi sau supravieţui, în funcţie de context. Empatia kinestetică implică identificare şi diferenţiere, spune autorul 2.
Prin cunoaşterea diferenţelor, schimbul devine posibil. Acesta este un proces complex, în care pacientul rezistă uneori schimbării, în timp ce terapeutul rezervă timpul şi spaţiul necesar, aşteptând ca pacientul să lucreze asupra mecanismelor de apărare pentru a permite asemenea schimbare.
Includerea dansului şi mişcării în psihoterapie, aminteşte că suntem într-o continuă evoluţie spune autorul 2. Dansul, ca o metaforă, ne reaminteşte că ne schimbăm permanent, chiar dacă, schimbările după care tânjim nu au loc totdeauna şi nici imediat
Empatia kinestetică este o formă de cunoaştere, de contact şi construire împărtăşită care poate lua multe forme.
Aceasta poate apărea prin oglindire directă şi rezonare afectivă în mişcările terapeutului de dans – formele, calităţile şi tonurile limbajului corpului.
Omul creat de Dumnezeu nu are nevoie de aceasta cum am explicat anterior.
De asemenea, se spune, poate face uz de analogie, metaforă, relatarea unei poveşti semantic izomorfice cu mişcarea sau verbalizarea pacientului se afirmă mai departe .
Explorările mişcării sunt construite prin capturarea temelor sau problemelor pe care pacienţii le arată în posturile lor, gesturi, atitudini, mişcare şi vorbire.
Comportamentul pacientului se exprimă pe el însuşi în moduri diferite. Terapeutul de dans acţinează prin forme transmodale – prin diverse canale senzorial motorii (auditiv, kinetic, vizual şi tactil). În acest fel, începe un dialog între diferite canale, unde vor prevala similitudini şi potriviri ale calităţilor.
În mod inevitabil, pot apărea diferenţe care contribuie la facilitarea abordării şi confruntării cu realitatea, cu un maxim de împărtăşire a realităţii şi un grad de diferenţă, diversitate hrănitoare şi stimulantă.
Procesul terapeutic este privit de numerosi autori ca fiind o experienţă afectiv-cognitiv-creativă, care implică o aventură împărtăşită. Aici intervine paradoxul: prezenţa terapeuţilor acceptînd împărtăşirea intimităţii şi apropierii şi în acelaşi timp abţinându-se de la a participa în viaţa personală a pacientului. Ei devin aşadar, o partea vieţii pacienţilor şi în acelaşi timp aceştia nu sunt incluşi în aceasta.
Terapeuţii autentifică percepţiile pacienţilor, restabilindu-le încrederea esenţială ca un organism afectiv perceptiv. Din nou, în mod paradoxal, relaţia terapeutică este reală şi virtuală în acelaşi timp.
Candace Pert a relatat aspecte neurochimice ale emoţiei. Descrierea ei privind procesele biologice care atrag o anumită substanţă chimică către un anumit receptor oferă un moti de a imagina afectul declanşând funcţionarea la nivel molecular. Pot exista milioane de receptori la suprafaţa unei celule nervoase, de cel puţin 70 de tipuri diferite.
În studiul său din 2003, „Emoţii Dezvăluite”, Paul Ekman descrie folosirea termenului „auto-estimatori” care trebuie să existe în fiecare individ. Auto-estimatorii scanează în mod constant mediul înconjurător pentru a primi şi evalua informaţii de la fiecare organ senzorial, de obicei în milisecunde, sub pragul de conştiinţă./ conform 2/
În anii recenţi, oamenii de ştiinţă în domeniul neurologiei şi-au îndreptat atenţia către „neuronii oglindă”, o nouă clasificare a neuronilor implicaţi în procesarea şi controlul acţiunilor, senzaţiilor şi emoţiilor. Vittorio Gallese vorbeşte despre mecanismele de potrivire în oglindă (alcătuite din diferite tipuri de neuroni oglindă) care „ar putea fi trăsătura organizaţională de bază a creierului nostru, permiţând experienţele noastre intersubiective bogate şi diversificate” (2003, p. 171) citare din / 2/
O contribuţie a Cynthiei Berrol „se referă la aspectele mecanismelor neurobiologice şi evoluţia constructelor teoretice a neuronilor oglindă , privindu-i prin lentile calitative ale procesului terapeutic vis-a-vis de TDM şi empatie (2006, p. 303). Formarea conexiunilor neurale în creier/minte/corp este în parte dependentă de mişcarea(interactiv şi auto-mişcare), nu numai în perioada de nou născut şi copilărie, dar şi de-a lungul întregii vieţi.
Prin utilizarea tehnicilor neuroimagisticii non-invazive, ştiinţa a câştigat o mai bună înţelegere a plasticităţii creierului; memoria implicită (somatică); aspectele neurale ale acţiunilor, senzaţiile şi emoţiile (neuroni-oglindă); învăţarea prin imitaţie; armonizarea afectului; regularizarea afectului; aspectele creative şi distructive ale proiecţiei; şi alte experienţe încorporate. Este o perioadă emoţionantă să fii în viaţă, deoarece insight-uri ce apar din domeniul neuroştiinţei sprijină şi îmbogăţesc TD, psihologia profundă şi alte domenii de studiu înrudite spune autorul 2
Şapte imagini-amprente primordiale conform 2 .
În cercetarea a ceea ce imaginile înnăscute ar putea fi, Stewart a descoperit că anumite imagini ale pre-creaţiei apar şi reapar în mit şi simbol, precum şi în picturi, dansuri, viziuni ale „imaginaţiei active” ( Chodorow 1997).
În descrierea imaginilor amprentă, Louis Stewart foloseşte limbajul metaforei poetice.
Meditaţia privind aceste aspecte ale lumii ne poartă inevitabil spre lumea interioară a Sinelui: către adâncimile sale şi viduri; fanteziile haotice şi emoţiile înstrăinate; şi coridoarele sale labirintine ale viselor.
Mitul este un produs al unei astfel de meditaţii spune bizar acesta .
Aceste simboluri sunt simboluri primordiale ale sinelui. Şi fiecare dintre ele reprezintă sinele într-una din manifestările sale. Ele sunt spiritul culturii care a evoluat în formele sale, precum religia, estetica, filosofia şi socială/morală.
Şi simbolurile primordiale sunt surse ale emoţiilor de bază. Nu este nevoie de multă imaginaţie pentru ca cineva să se plaseze în abisul iadului, în prezenţa demonilor. Când acesta este visul, noi experimentăm teroarea.
Astfel este cu fiecare dintre aceste simboluri ale Sinelui, opusurile lor sunt simboluri ale vindecării şi plenitudinii. (1997, p.1)
Louis Stewart a inventat termenul de „emoţii familiale complexe” pentru a descrie amestecul alchimic, modulaţiile şi transmutaţiile care se dezvoltă în familie (1992, p.93). Există spune acesta şapte teme principale ale emoţiei, fiecare dintre ele exprimată împreună cu un continuum de intensitate. În plus, sunt multe combinaţii subtile de afecte şi secvenţe de afecte.
Cu gama sa de intensitate, precum şi combinaţiile şi modulaţiile subtile, fiecare emoţie poate fi înţeleasă ca o temă cu variaţii (abateri). Temele emoţiei sunt înnăscute, în timp ce abaterile tind să fie formate de cultură şi familie (Ekman’s Afterword in Darwin, 1882/1998, pp.383, 385, 386,391-92)conform 2
Bibliografie
1. George Remete, Cunasterea prin tacere , editura Paideia, 2004
2. ARTA_SI_STIINTA_TERAPIEI_PRIN_DANS_SI_MISCARE.pdf
3. ADTA Web site, adta.org
-->
Comentarii
Terapia prin dans
Autor: Costin Oana
Ce este terapia prin dans?
Terapia prin dans este o formă de psihoterapie care utilizează mișcarea prin dans pentru a obține efecte benefice și curative atât asupra corpului, cât și la nivel mental și emoțional.
Terapia prin dans se bazează pe principiul conform căruia dansul exprimă personalitatea unui individ. Cu alte cuvinte postura corporală și modul în care oamenii se mișcă sunt indicii pentru ceea ce aceștia simt și trăiesc, iar în cadrul dansului aceștia exprimă niște emoții foarte intense, de care uneori nici nu sunt conștienți.
Terapia prin dans are practic trei componente importane: dansul, mișcarea fizică și creativitatea, toate aceste trei elemente fiind menite să producă modificări favorabile la nivel fizic, emoțional, cognitiv și social. (1), (2), (3)
Terapia prin dans este în general folosită în cazul persoanelor cu dificultăți de comunicare (pentru că le ajută să se exprime într-o manieră non-verbală), persoanelor care doresc să-și îmbunătățească percepția corporală (cele care nu sunt mulțumite de greutatea lor corporală, persoanele care au suferit de amputări și doresc o adaptare la noua schemă corporală etc) sau celor care doresc să dobândească un control mai bun asupra corpului și al mișcărilor. (1), (4)
Terapia prin dans are o istorie relativ tânără. Dacă prima dată a fost utilizată în secolul al XIX-lea, în cadrul Marii Britanii, popularitatea sa a crescut abia după anii 1940, când a început să fie utilizată în SUA. Chiar dacă dansul este o formă de exprimare pe care oamenii au utilizat-o din cele mai vechi timpuri, putând fi încă observată în cadrul unor triburi din zilele noastre ca formă de socializare, dansul ca terapie a fost instituit atunci când o profesoară de dans din SUA, Marian Chance, a observat că unii dintre elevii săi erau mult mai interesați de emoțiile pe care le experimentau în cadrul dansului decât de partea tehnica a dansului. Acela a fost momentul în care a început să pună accent mai mult pe exprimarea liberă a emoțiilor decât pe tehnicile de dans.
Medicii au început să îndrume pacienți care aveau dificultăți de mișcare, dificultăți de relaționare sau cu tulburări psihice către această profesoară, care a încercat să-i ajute prin intermediul dansului. Lucrând îndeaproape cu o echipă medicală, aceasta a pus bazele terapiei prin dans, adresându-se atât persoanelor cu problemele menționate mai sus, dar și celor care doreau pur și simplu să se simtă mai confortabil cu sine și cu corpul lor. (1), (5)
Cum funcționează terapia prin dans?
Terapia prin dans se poate realiza fie individual, fie în cadrul unui grup. În ambele situații, terapia presupune patru etape prin care pacientul trebuie să treacă pentru a putea obține efecte benefice în urma dansului.
În cadrul primei ședințe de terapie are loc o discuție între pacient și terapeut în care sunt discutate motivația persoanei de a apela la terapie, nevoile sale și care sunt obiectivele pe care dorește să le atingă cu ajutorul terapiei.
În următoarele ședințe pacientul este încurajat să se miște și să danseze liber sub supravegherea terapeutului, care va încuraja pacientul să exprime prin dans emoțiile și sentimentele pe care le trăiește, dar va și imita unele mișcări ale acestuia, în încercarea de a-i fi ca o „oglindă”, astfel încât să-l „reflecte”, să-i sugereze într-un mod empatic că este înțeles și acceptat.
În cadrul terapiei sunt luate în considerare și analizate și alte aspecte adiacente (altele decât mișcarea propriu-zisă) care ar putea oferi indicii despre starea interioară a individului, aspecte care țin de tonalitatea vocii, expresivitatea chipului, privirea, modul în care se mișcă etc. (8), (9)
Argumente pro și contra
Argumente pro
Argumente contra
Ce arată studiile ?
Terapia prin dans nu a beneficiat de un studiu intens, pentru a se vedea în ce măsură efectele benefice susținute de terapeuți sunt într-adevăr valide și așa-zisele rezultate pozitive sunt într-adevăr datorate dansului. Cele mai multe date au fost strânse în urma studiilor de caz și a rezultatelor raportate de terapeuți, însă pentru ca acestea să fie unanim acceptate și recunoscute este nevoie de teste clinice bine realizate din punct de vedere metodologic.
Iată în continuare câteva studii și analize ale unor cercetări realizate până acum:
Într-un studiu realizat asupra unor femei care s-au vindecat de cancer la sân și care au urmat ședințe de terapie prin dans s-a observat faptul că articulațiile umerilor au căpătat o mai mare mobilitate, iar la nivel psihic percepția corporală s-a îmbunătățit semnificativ, comparativ cu persoanele care nu urmaseră terapia prin dans. (12)
Într-o meta-analiză a studiilor care au folosit terapia prin dans ca tratament (principal sau adjuvant) a diferitor afecțiuni, s-a ajuns la concluzia că terapia prin dans ar putea prezenta potențial terapeutic, însă rezultatele studiilor nu au fost obținute prin metode experimentale riguroase. De aceea, oamenii de știință recomandă atât realizarea mai multor teste clinice pentru validarea rezultatelor, dar și o precauție a celor care realizează această formă de terapie și a celor care se îndreaptă către ea. (4)
Institutul Cochrane a realizat o analiză a studiilor care au vizat terapia prin dans în cazul bolnavilor de schizofrenie, însă din șase astfel de cercetări, doar una a fost considerata a fi validă din punct de vedere al metodologiei utilizate. Acesta a împărțit participanții în două grupuri: unul a urmat terapie prin dans timp de zece săptămâni, celălalt nu. Rezultatele au arătat o îmbunătățire la nivelul stării mentale în cadrul grupului care a beneficiat de terapia prin dans. Cu toate acestea, până la finalizarea studiului o parte dintre participanți au fost pierduți (au renunțat, nu au mai fost interesați etc), de aceea nici pe aceste rezultate nu se poate pune mare preț, necesitatea unor studii suplimentare fiind imperioasă. (13)
Un alt studiu clinic, realizat în Germania, și-a propus evaluarea terapiei prin dans în ceea ce privește îmbunătățirea calității vieții. Participanții erau persoane care se confruntau cu stres la locul de muncă, anxietate înainte de examene, stres legat de relațiile interpersonale sau cauzate de anumite evenimente și situații din viața lor (relocare, divort, pierderea unei persoane dragi etc.). Rezultatele au arătat că atât pe termen scurt, cât ți pe termen lung s-au obținut îmbunătățiri la nivelul relațiilor sociale, sănătății fizice și calității vieții în general în cazul celor care au avut parte de terapie prin dans. (3)
(2)Arts therapies, link: http://www.mind.org.uk/mental_health_a-z/7995_arts_therapies
(3)The efficacy of danse movement therapy group on improvement of quality of life: A randomised controlled trial, link: http://www.academia.edu/1493097/The_efficacy_of_dance_movement_ther...
(4)A systematic review of the evidence for the effectiveness of dance therapy, link: http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/22164813
(5)Dance Therapy, link: http://www.encyclopedia.com/doc/1G2-3435100250.html
(6)What Does a Dance Therapist Do?, link: http://www.wisegeek.com/what-does-a-dance-therapist-do.htm
(7)Effect of Dance/ Motor Therapy on the Cognitive Development of Children, link: http://openaccesslibrary.org/images/XEW191_Asmita_Vilas_Balgaonkar.pdf
(8)Making the most of your whole self: being an embodied therapist, link: http://psychcentral.com/lib/making-the-most-of-your-whole-self-bein...
(9)What to Expect from Dance Therapy?, link: http://stason.org/TULARC/health/alternative-medicine/What-to-Expect...
(10)Art Therapy, Dance Therapy, Music Therapy, and Imagery, link: http://cancer.stanford.edu/information/alternativeTherapy/senses.html
(11)Dance Therapy: Spin Control, link: http://www.psychologytoday.com/articles/200703/dance-therapy-spin-c...
(12)Dance Therapy, link: http://www.cancer.org/treatment/treatmentsandsideeffects/complement...
(13)Dance therapy for schizophrenia, link: http://summaries.cochrane.org/CD006868/dance-therapy-for-schizophrenia
depresia prin terapiea de d... by Cristian-Dorinel Rotaru on Scribd
Dans Terapeutic by Sufletoii on Scribd
Lecturat cu mult interes!