Ceasul își declamă limba plată
Într-un vag elogiu liniar.
L-am reînviat pe Niciodată
Numai pentru a-l ucide iar!
Imnuri scriu cu patimi pentru Moarte,
Pentru infinit și apogeu,
Chiar de încă mă revăd departe
Și de tine, și de ceasul meu.
Timpul se desface în petale,
Într-o epopee de culori –
Parcă toate simțurile tale
Tind să aibă noimă uneori!
Te revăd smulgând din rădăcină
Vraja vieții mele trecătoare,
Cum te-arunci cu voia ta senină
Spre o grotă mare... Tot mai mare...
Iar, în golul care se așterne
Dincolo de hău și absolut,
Reconsideri viețile eterne
Ale celor ce-au pierit demult...
Nu, Zeiță! Nu vei fi scânteie
Nici măcar în ceasul solitar
Care va dori să-mi dea idee
Despre cum și când, și cât să sar.
Nu ai vreme tu de-așa parade!
Tu ești prizonieră într-un ceas.
Eu voi fi acolo, unde cade
Secundarul mort și fără glas.
Doar în viforul de nebunie
Te-ai putea preface în mormânt.
Însă, cât te țin în poezie,
Moarte, ești captivă în cuvânt!
25.07.2021
-->
Comentarii
Admirație.
Doar în viforul de nebunie
Te-ai putea preface în mormânt.
Însă, cât te țin în poezie,
Moarte, ești captivă în cuvânt! -REVERENȚĂ!