În trista ei aducere aminte,
Pălește ca un nimb încețoșat.
Crezând că spune adevăruri, minte
Și-n volburi pare că s-a camuflat.
O văd și-acum: o palidă idee
A tot ce-nseamnă spiritul uman.
Nici glasul nu-i mai este de femeie,
Nici pulberea nu îi mai dă un an.
Ca o tenebră trece în derivă
Prin zile care pier într-un minut
Și gustă voluptatea fugitivă
Din orizonturi fără început.
Să-i spui ceva... Dar ce să înțeleagă?
Privești cu neputință și-o ignori.
Ea pare că de ochii tăi se leagă
Cu mii de noduri, să nu uiți că mori.
Un ceas îi secondează răsuflarea,
El, unic martor răsărit din zid,
Canon de taine mai adânc ca marea,
Atras parcă de zâmbetu-i livid.
Minutele au devenit secunde.
Tenebra cheamă de la orizont
Uitarea și tăcerea s-o inunde.
Dar ceasul mai așteaptă un decont.
21 ianuarie 2019
-->
Comentarii
Un poem foarte trist dar puternic!
Frumos dar trist, versuri ce amintește fiecăruia dintre noi cât de efemeră e trecerea prin viața pământeană! Semn de apreciere!
Minunate versuri!♥️