S-a pătat într-o secundă. Norii au împânzit albastrul.
Priveam culcat, cu palmele la ceafa, dansul lor.
Era o iritare în ochii mei. Vântul nu mişca.
Doar sufletul era turbat fiindcă nu-şi putea înălţa zborul.
Obosit în lupta mea cu imensitatea, mi-am zis
să las tăcerea cuvintelor să sufle. Poate cerul
se va însenina şi sufletul va zâmbi din nou pământului.
Poate plouă cu lacrimi nesecate de dor şi va curăţa
izvorul. E timpul tăcerilor acum.
Eu… îmi bucur singurătatea. Sufletul e liber.
02.10.2014, ora 10, 20’
-->
Comentarii