Sufletul meu era învelit într-un strat consistent de nori, să nu cumva să se prăfuiască, să nu-i deranjeze cineva singurătatea. S-a întins în iarbă și, pentru că era atâta liniște și nimic nu se întâmpla, sufletul a adormit. La început era cât cerul. Fără hrană, fără apă, începuse să se micșoreze, la început cât norii care îl înveleau, apoi cât o ploaie de vară, cât praful așternut de uitare peste lume și, în cele din urmă, cât o palmă de copil.
Și de atunci nu am mai putut să merg, rătăceam așa, prin lume, fără niciun rost. Mergeam pe străzi care începeau de niciunde și se terminau oriunde , pașii nu le atingeau, nu simțeau căldura asfaltului, mă întindeam în iarbă dar nu puteam să-I simt mirosul, vedeam frumuseți care se pierdeau în zare, iar ochii nu mai picurau lacrimi de frumusețe. Zidurile pe lângă care treceam erau începute și neterminate, le pipăiam încercând să le defines conturul ca un orb, gest fără sens pentru mine.
Într-o zi am îngenungheat sub povara sufletului meu, pe care îl țineam strâns în palmă. Atunci am simțit cum cineva mă prinde de mână, atingându-mi sufletul adormit. Și sufletul a inceput să crească, întâi cât o palmă de copil, apoi cât stratul de praf așternut de-a valma peste lume, căt ploaia de vară care cădea năvalnic peste lume, căt norii, pentru ca, în cele din urmă să devină cerul .
Atunci sufletul meu s-a trezit, a reînceput să cutreiere lumea, să adulmece mirosul ierbii și al florilor, să privească cerul, să audă un căntec care a spart ferestrele , a alungat norii, apoi s-a auzit clar plânsul unui copil, a alungat grimasa și a lăsat să se vadă limpede zâmbetul unui copil a întins mâna și l-a prins . A atins cerul prin sufletul unui copil.
-->
Comentarii