Când tăcerea se sparge în timpane
aud şoapte sub pleoapa pământului
şi stau la taifas (pe braţe de cruci) cu
atâtea nume purtate de uitări
încerc să vă adun din ele
mă găsesc doar pe mine
sau poate eu sunt voi
ceva mai mult decât nimic
şi atunci încep să mă împrăştii în cuvinte
Cine eşti tu
ce-mi tulburi limpezimea oglinzilor
cu miros de tămâie şi flori ofilite
Procust râde
eu îmi cioplesc gândurile
într-o formă doar de mine ştiută
Auzi cum sună pământul lasciv
am să învăţ să fiu piatră
fără nici o crăpătură prin care să visez
răsunet doar când ploiele muşcă din noroi
încrâncenată-n mine
să zdrobesc pădurile virgine
la vânătoare de răspunsuri printre hăţişuri
până când voi alunecă
netulburată de rotirea anotimpurilor
într-o a cincea dimensiune
-->
Comentarii