chipul tău de zână
sosesc târziu de unde-am fost
încerc să-mi amintesc ce-am auzit
și ce-am văzut,
lumina îmi evită ochiul,
urechea, cântecul privighetorii,
de-aș putea să găsesc un fir conducător
până la scoica în care marea cheamă seara,
sau valul ce rupe în inimă
amintiri ancestrale,
de-aș putea să găsesc numai un fir
până la chipul tău de zână,
să-ți despletesc părul cu tine-ntr-o vrajă,
în această toamnă nevrotică cu false miraje
și-ntinși în patul nostru de vise,
să simt că-ți tragi corpul peste al meu,
căutându-ți ochii și picioarele,
când lumina își lasă pustiul peste noi,
cufundându-și o rază în metafizica iubirii.
din ochi îți țâșnește toată iubirea,
adunată în trupul tău de foc și zăpadă,
susur de crânguri, cuvintele tale
îmi aduc tinerețea întreagă,
așa de limpede ești ca un râu,
curgând, infinit de frumoasă,
încât privirea mea nu te poate cuprinde.
te caut în labirinturi disperate,
în toamne și-n primăveri,
în ierni și-n verile toride
și mă cuprinde o frenezie a absenței
care se naște din ochii cuvintelor,
spânzurate pe cumpene de fântâni,
țintuite acolo, legate cu bujori,
lângă enigma albă a trupului tău.
duminică, 1 septembrie 2013

Comentarii