Şi eu şi tu şi noi şi voi
prinşi între colţii-acestor zile, ai acestui soare
un os încearcă să cânte
strigătul altuia îl acoperă,
tigrii sunt liberi,
clovnii trec prin foc.
Râdem cu lacrimi, plângem fără
în cuşcă, în cuşcă
cine-şi macină furia între două ferestre,
cine aşteaptă, aşteaptă
să se decoloreze cicatricile, să râdă,
să fugă după minge,
să străbată anul în galop
pe calul albastru de lemn?
Trecem prin labirinturi hohotind,
iubirea, ura, sunt la fel
până la indistincţie, până la extincţie…
samarineanul zilelor cu colţi
ne strecoară-n palmă
monezi mărunte de aramă
şi palma plină
sună-a gol.
Mai ştie cineva, pe undeva
vreun codru des, nestrăbătut
de-un ursitor viclean, sau țesătoare
de poveşti?
Mai bate vreun vânt de ametist,
se mai apropie-o vară indiană,
mai ştii să spui: “bezna din privire,
ia-mă de mână,
să o străbatem împreună
spre meridianul încă în lumină”?
-->
Comentarii