Pășesc pe-o margine de timp,
aș vrea, să nu mai doară
dar, deșirând doar amintiri,
tristețea mă-mpresoară.
Pășesc agale și ascult
a timpului jelire,
printre ruini din demolări
shimbâdu-mi a mea fire.
Deșir apoi gând ne’nțeles
din ghemul de sortire,
dar drumul vechi încă nu-i șters
de lacrimi din iubire.
Rămâne focul viu, nestins
un act de condamnare
primit de sus, ca pe-un destin,
ce n-are alinare.
El vine dintr-un cer aprins
cu stele căzătoare,
se cuibărește-n gând nescris
în dar îi dau… o floare.
Colind prin lumea viselor
ca pescăruși în zare,
când nu-și găsesc un azimut,
căci marea-i mult prea mare.
-->
Comentarii
va multumesc mult...
Superb! Mult m-au încântat aceste versuri!