Condamnare (fragment)

[Giurgiu Silvia]

Asemeni unui fluture uriaș, Amneris zbura peste întinderea orbitor de albă, dezorientată și pierdută. Oricât scruta cu privirea obosită imensitatea fără formă și conținut în care se scufunda ...sau se ridica... cine ar fi putut spune cu exactitate, nu întrezărea capătul acelui ocean alb, infinit. Nicio umbră pe care să poposească o clipă percepția ei distorsionată, nicio mișcare oricât de imperceptibilă, de care să se agațe atenția ei risipită, nicio formă sau culoare peste care să-și poată redimensiona gândurille și conștiința. Nu-și mai amintea ce fusese: om, pasăre, animal, pește, plantă sau arbore. Ființa ei se împrăștiase în Marele Alb și nu știa cum să-și recapete forma inițială, care o fi fost ea.
Unica formă de viață în neclintirea înfricoșătoare a acelei lumi era ea, dar nu se putea defini prea bine. Nu avea cu ce să se compare. Nu știa de unde vine și unde trebuie să ajungă. Singura certitudine era că... exista... și că putea parcurge infinitul acela cu viteza unei raze de lumină, fără să ajungă nicăieri. Memoria ei ancestrală funcționa, dar era la fel de albă și goală ca universul în care rătăcea. Avea rațiune, avea gânduri, construia teorii, avea sentimente intense... de exemplu teroarea aceea inexplicabilă și totală care se amesteca cu infinitul alb, înghițindu-l cu lăcomie și pe el. Simțea că trebuia să se reinventeze, să se redescopere cu mijloacele pe care le avea. Trebuia să afle... Se concentră să adune fiecare gând, fiecare senzație, fiecare crâmpei de rațiune și să le păstreze cu sine... sau în sine...
Bâjbâi după ele o eternitate, dar până la urmă obținu o sferă aproape invizibilă, care pulsa din ce în ce mai vie în ea... sau poate lângă ea... O mistuia nevoia de a o prinde sau atinge, cumva. Dorința intensă întinse brațe nevăzute și atinse înfiorată forma transparentă și fierbinte, care o arse și o înspăimântă. Se contopi cu ea și o asimilă cu toată forța spiritului, alcătuind împreună o sferă de foc, care se desprinse învingătoare din corpul lichid al Marelui Alb, rostogolindu-se vijelios către înălțimi, crescând tot mai mult, știind tot mai mult, cucerind tot mai mult... Din Marele Alb creștea odată cu ea forma întunecată a unui vârf de munte, spre care se năpusti imprudentă, spărgându-se în mii de particule luminoase. Șocul resimțit fu nimicitor și simți durerea în forma cea mai grozavă.
Durere?... Uimire?.. Înțelegere?... Ființa umană se trezea... Astfel află ce e... cine e... Văzu, simți, auzi... Fugi, se împotrivi. Refuza cu disperare să intre în corpul acela oribil, schilodit, mort...
,,Alegi Marele Alb?” propuse muntele.
,, Nuuu!... Dar nici acolo nu vreau să intru din nou!” tună ea, adunându-se de pe unde era risipită. De ce nu-mi dai alternative?”
,, Acestea sunt alternativele, deocamdată! Nu a venit timpul tău!”
,, Te urăsc!... Ești nedrept și crud!” urlă mingea de foc înghițită de materia nevolnică, ce prinse parțial viață în patul imaculat.

[Muntean Ioan blog]

Lecturat cu mare drag...Felicitări!

[Pop Dorina]

Oare am postat-o unde trebuie?

 

[Ioan Muntean]

Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc.

[Nitu Constantin]

Sănătate!

[Ioan Muntean]