Zgomotul monedei căzute pe asfalt trezește amintirea jocului de demult care ne-a adus împreună. Mă aplec, încerc să o găsesc, deși lumina difuză, fără orizont, a stâlpilor de electricitate se estompeză și nu ajunge să-i dezvăluie străucirea. Coroanele teilor infloriți sunt umbre muribunde care se-ntind deasupra mea, îmi apasă pe umeri și-mi întunecă vederea. Merg cu pași ezitanți pe lângă zidul sordid, mirosind greu a ploaie rece, impregnată cu florile căzute tribut pentru a potoli furia dezlănțuită a celui care s-a ascus în nori pentru a scăpa de privirile oamenilor avizi de sacrificii. Mirosul axfixiant al ploii reci îmi invadează plămânii, ochii mi se înroșesc in cauza lacrimilor sticloase apărute în colțuri în ciuda împotrivirii mele. Mă rotesc in pași de vals, alunec încet în jos, lipită de peretele acesta degradat și neterminat în spatele căruia s-au adăpostit grăbiți oameni indiscreți sau indiferenți la nefericirile altora; scap din mână pantofii pe care îi țineam în mână ca atunci când am refuzat să ne adăpostim din calea furtunii și ne-am continuat drumul. Zidul mă privește cu o duioasă simpatie, întrucât înțelege mai mult decât cel care tocmai a trecut pe lângă mine indiferent. Din spatele zidului se aud sunete stinse ale unui pian care cântă agonizând cântecul care s-a vrut de iubire sau de durere. Doar muzica a rămas în noi, nimeni altcineva nu o poate auzi
Ziua s-a adâncit în oglinda spartă a cerului, norii răzleți împrăștie peste lume vești despre războiul care se apropie, dacă nu cumva nu am sesizat și s-a instalat in noi. Nu ne mai recunoaștem în cei care am fost, nu ne mai regăsim în celălalt. Ultima dată auzisem pașii tăi cadențați, grăbindu-se ... dar nu au mai ajuns la mine ... sau nu m-ai recunoscut.
Casa asta a fost abandonată cu mult timp în urmă, când noi ... iar noi ... „noi nu mai există, ințelege odată!”. simțurile m-au inșelat...a câta oară? „Trebuie să plângi”, se aude o voce din interior. „Ia banul de argint, ca să-ți asiguri trecerea”. ... „ De unde poate să vină? ” Dar nu are rost să mai caut, nu mai era nimeni aici nici când am fost ultima dată pe-aici împreună. O întrebare revine obsedant în mintea mea rătăcită: „ Unde să trec? ”.
Închid ochii, tu îmi treci pin față ca atunci.... o voce venită de niciunde îmi șoptește: „Fată dragă, nu plânge, nu ești singură. ” Din spatele zidului se aude în surdină muzica agonizantă a unui pian. Clapele lui nu au mai fost mângâiate de degelele indragostiților. Și totuși muzica nu l-a părăsit, ea a rămas și s-a transformat într-o amintire duioasă.
Nu mă mai pot gândi la tine. Mă ridic, înaintez cu pași ezitanți pe străduța fără orizont. Umbrele se zbat, se alungesc peste zidurile dezolante, mă alătur lor, poate așa voi răzbi spre lumină.
Urc treptele care s-ai ivit brusc în fața mea. O ușă din lemn masiv de stejar așteaptă să fie deschisă. Oare te voi regăsi în spatele ei? Zâmbesc dureros. Bat discret, să mă asigur că pot intra, fără se deranjez pe cineva. Intru. Obscuritatea mă atrage . Ferestrele sunt intredeschise, iar o pală de aer răzleț flutură draperiile de mătase. Frunzele și petalele uscate foșnesc sub pașii mei. Strigătul meu este suprimat într-o tăcere nepământeană răscolită de amintiri fugare, inima bate vrând parcă să spargă pieptul și să iasă în întâmpinarea ta. Pe peretele din față o oglindă prăfuită mă atrage inexplicabil. „O forță ocultă se ascunde acolo, ferește-te”, imi spun în gând. Totuși, mă înderpt spre ea mergând pe vârfuri, să nu o trezesc. Mă uit, dar nu pot distinge decât o siluetă neclară. Cu podul palmei șterg în cercuri o parte din ea. . Silueta devine vizibilă. Sunt eu, cea de-acum, sau cea care aș fi putut să fiu alături de tine? Mă clatin. Mă-ntind pe podea, închid ochii. Respirația e abia perceptibilă. Trăiesc senzația de vid mai intens ca nicioată.
-->
Comentarii