E seară şi vântul primăvăratic de marţi se năpusteşte asupra mea, muşcându-mi nemilos din obraji, din ceafă, răvăşindu-mi părul. Câteva raze rătăcite de soare străpung cerul violet, încercând cu o ultimă zbatere să mai întârzie profeţia.
Tocurile lovesc cadenţat dalele de granit, paşii mei se grăbesc să găsească un adăpost din faţa umbrelor care se întind ameninţător peste lume. Frigul se instalează în inimă, ghearele o strâng, tâmplele zvâcnesc, sub lumina Craiului Nou timid, devin pală, umbra se înalţă din mine. Un zgomot înfiorător, un urlet venit din adânc îmi taie respiraţia, mă împietreşte. Vreau să fug, dar picioarele au prins rădăcini în piatră. Un urlet prelung parcă m-a ajuns din urmă, întorc privirea peste umăr…râd isteric, nimic care să mă înspăimânte…o pisică mai zgribulită ca mine şi mai întunecată ca umbra lumii îşi caută protector şi se lipeşte de picioarele mele. Păşesc cu teamă să nu o calc pe coada stufoasă…nu vreau să o stârnesc pe ea, să nu vină…Îi rostesc numele în gând, numele pe care nu cred că l-am ştiut vreodată la răsăritul soarelui, cănd culegeam roua de pe firele de iarbă de leac. Blândă şi iubitoare, sălbatica venită din vârf de munte se atinge languros de mine, mă cuprinde o veselie copilărească, nefirească. Vreau să plec, dar mă răzgândesc şi mă aplec să o mângâi. Blana mătăsoasă şi caldă mă atrage, vreau să o iau cu mine acasă. Dintr-o data aud o voce şoptită, îmi aud numele rostit stins. Mă cutremur. Întorc capul…nimeni împrejur, nimeni în afară de mine şi ea. Ea nu poate fi, pisicile nu vorbesc…aud vocea din nou. ”Nu te speria! Eu sunt Tu! ”, Împietresc din nou. ”Ascultă-mă, ascultă-ţi vocea interioară!”. ” Ştii cine eşti, acum îţi aminteşti de mine, de tine, nu-i aşa?” ”Deschide ochii şi inima şi ai să ştii adevărul!” Caut cu privirea pisica, dar ea a dispărut în noapte…” Unde eşti?” –o strig sperând că îmi va răspunde. ”De acum sunt din nou în tine, nu-ţi fie teamă!”
Lacrimi calde mi se preling pe obraz, cad pe pământ şi se transformă în aur, iar aurul dă strălucire Craiului Nou.
E târziu în mine, afară e noapte neagră. Mă îndrept spre casă cu paşi nostimi, care pătrund într-un joc de copii pe care l-am desenat împreună cu ea. Ştiu că la capăt voi găsi lumina. În zori voi aduna picăturile de rouă de pe frunzele timide care ieri au străpuns scoarţa.
S-a făcut dimineaţă. Mă uit pe fereastră şi văd cum în salcia înverzită o pisică neagră adulmecă mirosul proaspăt al aerului, se-ntinde, se urcă vioi. Ochii ei strălucesc, Întoarce capul spre mine, îi zâmbesc discret, iar ea se miaună încet şi îşi continuă urcuşul. Verdele crud îmi alintă simţurile, razele blânde ale soarelui îmi luminează faţa.
-->
Comentarii
Semn de lectură şi apreciere!
Profeţia are la bază mitologia nordică. Zeiţa Freya, fiica lui fiica lui Njord (zeul mării, al vânturilor și al focului) și a zeiței Skadi întruchiparea iernii), este regina valkyriilor, soţia lui Odin.
Ea simbolizează pământul, iubirea, senzualitatea, fertilitatea.
Lacrimile ei, cănd cad pe pamânt se transformă în aur, iar când cad pe mare se transformă în chihlimbar.
Este denumită şi Doamna pisicilor deoarece călătorea într-o trăsură trasă de două pisici,Freya răspândeşte ploaia binefăcătoare în lume.În trecerea ei, vesteşte victoria luminii şi a căldurii asuprafrigului şi întunericului.