Am obosit să aştept un semn de la tine, şi m-am întins pe malul apei, cu urechea lipită de nisipul fierbinte. Scoicile-mi şopteau cuvinte amăgitoare despre iubirile noastre, despre singurătatea din mijlocul lumii, despre reguli încălcate, despre destrămări si regăsiri ale valurilor. Nicio clipă nu am vrut să ascult glasul mării,
l-am alungat, am rămas surdă, iar marea acum urlă a pustiu în inima mea. M-ai transformat în stea, m-ai înălţat pe cer, iar eu am căzut pe pământ, iar acum, când priveşti spre cer, nu vezi nicio urmă de lumină. Altă dată m-ai transformat intr-un nor alb, pe care un pictor cu mână nervoasă l-a aruncat pe un cer senin de vară. Cuvintele mele s-au transformat în ploaie şi s-au revărsat asupra ta, alintându-te.Tu ai rămas acelaşi, inspiraţie şi vânt, iar eu m-am ascuns din calea furtunii.
Te-ndepărtez din gândurile mele, închid ochii. Nu pot să te uit. Deschid ochii şi-ncerc să te regăsesc. Văd în nisip o umbră arzând si vreau s-o sting. Flacăra creşte şi mă învăluie ca o perdea de rubin, încerc să evadez şi mă trezesc în braţele tale. Privirea îngheaţă, mintea vrea să alunge demonul dorinţei, sunt convinsă că ai venit acum dintr-un alt veac, cel al rătăcirilor mele. Mă smulg din braţele tale şi cad pe o scoică. Îmi intră adânc în talpă, sângele năvăleşte eliberat pe nisip şi este înghiţit ca-ntr-un ritual mayas. Mă-ntreb cine este sacerdotul, cărui zeu mă sacrifică. Asist lipsită de voinţă la un ceremonial în care protagonistul sunt eu, călău şi victimă, vinovată şi inocentă rătăcită. Cred că am să leşin, deşi nu simt nicio durere. Mâinile tale puternice mă ridică, sărutările tale îmi taie respiraţia în loc să mi-o redea. Îmi încolăcesc braţele în jurul gâtului tău deschid ochii să-i mulţumesc salvatorului meu, dar nu scot decât sunete disparate. Mă strângi la piept şi simt cum inima ta bate direct în inima mea, cum sângele meu curge prin venele tale. Mă duci spre apă şi mă eliberezi din braţele tale. Şchiopătez până ajung la valuri. Răceala lor mă izbeşte puternic. Nu mai simt nicio durere, păşesc uşor în larg, valurile mă înconjoară, se strâng ameninţător, mă ceartă, mă iau pe sus, mă afundă, ritmul cardiac o ia razna, îmi spun că mă voi îneca. Trag aer puternic în piept, câteva secunde sunt suficiente să mă remontez. Acum inspir adânc, expir sacadat ca şi cum ştiu că am nevoie de o rezervă de oxigen pentru valurile mai mari. Îmi înalţ braţele către cer, mă ridic deasupra valurilor. Mă simt vestală pe vârful muntelui, aştept cu frenezie sacrificiul meu. Unde-i altarul să mă aşez? Alunec pe creasta valului, mă izbesc de nisip, mă sparg de ţărm. Mă uit în jurul meu, sunt confuză. Nu te mai văd. Îmi spun că poate un val m-a adus pe mine, altul te-a luat de lângă mine. Nu-i nimic, ne vom regăsi în întunericul de mâine.
Mă ridic, vreau să plec, îmi spun că voi reveni, poate marea va fi mai calmă şi mi te va reda. Refuz să scriu dorinţele pe nisip, de teamă să nu mi le ia apa, să le amestece cu ale altora şi să mi te dea alteia.
Am hotărât să intru-n casă, poate te regăsesc acolo. Ating oglinda-n întuneric, iar ea se sparge-n mii de fărâme ca valurile de ţărm. Mă aşez într-un colţ imi pun fruntea pe genunchi, strâng cu putere picioarele, cu braţele. Mă afund în gânduri negre şi-adorm un somn greu.
-->
Comentarii
Mulţumesc pentru popas şi apreciere.
Reverenta!!!!!!! Cat de minunat conceput acest imn de tristete ascunsa... Am citit cu drag. Considereatie! doamna Zina!
Frumos! Am poposit cu drag!