Ne-am regăsit în toamna noastră târzie,
Doar amintirile credeam că adie
În umbră zăpezii ce aveau să vie.
Păianjenii începuseră să ţeasă,
Din umbre de viaţă uitărilor plasă,
Pe rouă din ochi otravă tot mai deasă.
Un zvon de cer în trupul plecat spre seară,
Chema o ultimă verde primăvară
În timpul din noi şi ploile de afară.
Pe ramul inimii cu ritm oboist,
A înflorit iubirea un dor rătăcit,
În cântecul toamnei să fie împlinit.
O tristă fericire în noi răsare,
Nimic nu e iubite, la întâmplare,
Nici dorul nostru născut în depărtare,
Trăim iubirea pictând vise în noapte,
În gânduri auzim ale iubirii şoapte,
Când luna cheamă tăcerile perlate.
Două păsări albe zburăm spre lumină,
Sfidând depărtarea, în noi se alină,
Rotire sub focul de dragoste senină.
-->
Comentarii
O "trista", dar minunata fericire, exprimata atat de frumos in versurile tale, Agafia!
Trăim iubirea pictând vise în noapte,
luna cheamă tăcerile perlate.
REMARCABIL!
Minunate versuri...Felicitari!