Îmi creşte o toamnă, amară,
sub pleoape,
ca un semn de întrebare răzvrătit, de ce toate acestea,
doar sînt oameni care cutează chiar mai mult
decît sînt în stare să suporte,
credeam că existenţa e la mîna mea
negasem chiar şi moartea,
acum am ajuns să locuiesc în ea
vinovată de mine însămi,
deşi…cel mai greu îmi e să nu uit cine sînt
şi ce este în mine statornic
precum ajunul acestei zile, nemăsurată încă de bătrînii arţari
în foşnetul cărora există, desigur,
un farmec fără seamă, chiar dacă rîd ca o nebună
şi-mi bat joc de rătăcirile mele,
vîntul îmi va şterge urmele, nimic mai firesc,
însă niciodată setea de mîinile tale,
cînd îmi ating sufletul, pe malul dinspre viaţă.
-->
Comentarii