Ce copil cuminte ai fost tu,
mama!
Mi-ar fi plăcut să te cunosc atunci!
În fotografia îngălbenită
te vezi ca-ntr-o oglindă cu argintul smuls
ca o reflexie a cerului în apă,
dar cuminţenia ta
e atât de clară!
Târziu, foarte târziu, într-un târziu la fel de obosit
ca universul
ai devenit
copilul bătrân, însingurat şi trist
al copilului tau
aşa, ca o stradă
dintr-un oraş medieval
cu iedera potopind
ziduri absente
sau ca un clopot fără limbă,
plin de rugăciuni şi sfâşieri
tăcute ca pauzele lungi dintre cuvinte
Îţi mai trecea din când în când
o pasăre prin ochi,
un zâmbet ciudat
şi nişte zori care nu mai ştiau cum să răsară…
soarele îţi apunea în palmă
odată cu “înger, îngeraşul meu”
şi două aripi mici
se pregăteau să crească,
mama, să te poarte
într-un ou de aur, să renaşti
din alte valuri
şi alt cer,
cuminte…
-->
Comentarii
Multumesc pt. trecere si semn!
Cu drag,
Anca
Frumoase versuri...Felicitări!