Da! Era cea mai urâtă!
De unde ştia?
De unde aflase?
Ce oglindă a alungat-o sau i-a strigat în faţă?
Şoaptele, poate şoaptele!
Glumele, da, sigur, glumele!
Şi apropourile şi ghionturile,
Dar putea atât de simplu să se mintă!
Putea să ignore!
Să urască şi nu a urât!
Să-şi bată joc, să comploteze,
Să devină rea şi răutăcioasă
Şi nu a putut!
Pentru că noaptea ea aştepta refluxul lunii
Şi momentul în care aproape toţi
Trăgeau draperiile intimităţii,
Privea marea aceea umană şi auzea,
Auzea atât de clar
Cum se sărută, cum se mângâie,
Cum se ling în cuvinte zemoase, cum pe pereţi
Sentimentele lor lăsau urme ciudate,
De vânători pieduţi în pǎdurile arse,
De stele purtând nume
Cu care să se poatǎ striga
După orbirile cărnii,
Atunci sufletul ei se desfăcea
Ca un lotus purpuriu în care noaptea
Pregǎtea descântecele celor ursiţi
Sǎ moarǎ din iubire.
Pentru ei scria hohotind în tăcere
Elegia îndrăgostitelor fără umbră
-->
Comentarii
Felicitări mii!
Ore învăţ are şi dezvăţ, aşa că orice lucru urât ascunde şi unul frumos...
-
1
-
2
de 2 Următor →