Dacă..

[Agafia Dragan]

Zăcea de ceva vreme. Cu fiecare zi care trecea parcă mă pietrificam, mă detaşam de el fără să vreau... încet, încet, nu-l mai cunoşteam. La început încercasem să mă mint, să îl mint. Îi simţeam frica şi lupta, dorinţa de a mai fi puţin. Nu-l înţelegeam, nu-i înţelegeam încăpăţânarea de a suporta chinul. Nu ştiam ce mă doare mai mult prezenţa morţii sau durerea lui.
-Te doare, tată?
-Mă doare,fata mea.
Îl priveam golită de gânduri şi sentimente, străină . Mă speria lipsa asta a mea de compasiune." E totuşi tatăl meu Cum pot fi aşa de...Obsedant, o dorinţa mă bântuia fără putinţa de a o înăbuşi “ De s-ar termina odată!” “Doamne! Ce e cu mine cum pot să gândesc aşa?” Şi totuşi nu puteam să mă opun acestei dorinţe….
Niciodată nu şi-a plâns durerea, se stingea, tăcut ( ştiam de la medic că durerile sunt cumplite) şi atunci, întrebam mirată, iar şi iar .
-Te doare tată?
-Mă doare fata mea. Stai lângă mine aici pe pat, vreau să vorbesc cu tine.
Mă ţinea de mâna fără să mă privească. A început să-mi şoptească frînturi din viaţa lui. Sărea de la una la alta, obositor. Incercam să-l ascult. Nu puteam, cuvintele păreau fără înţeles.
- Să mă ierţi, fata mea. Am tresărit.
-De ce să te iert?
Întrebarea a rămas nerostită, obsedantă în mintea mea blocată. Şi întrebam iar…mecanic…
-Te doare, tată?
-Mă doare, fata mea.
îmi vedeai nerostita întrebare şi spuneai;
-Sunt fericit că pot să te mai văd.
Ţi-ai cerut iertare de la mine. De ce, tată? Ce aveam să-ţi iert? Ce am să-ţi iert? Pentru ce tată mi-ai lăsat povara iertării tale? Am înţeles atunci câtă iubire era în tine. Am înţeles acum de ce nici un geamăt nu ieşea de pe buzele tale, de ce luptai.
A venit apoi o propoziţie şi în urmă ei tăcerea.
- Să nu mă uiţi , tată!
Am aprins mecanic o lumânare, o strângeam cu ambele mâini, aş fi vrtut să te prind de mâna, să te întreb ceva dar o amintire din copilărie se trezise în mine. Bunicul îmi spusese la moarte bunicii că nu e bine să întorci omul când moare din drum, că se chinuie. Te-am privit tăcută, priveam un corp bătrân.Nu, nu ere tata. Tata rămăsese să locuiască în mine
Am crezut că nu mai respiri şi ţi-am închis uşor ochii cu mâna, atunci te-ai ridicat puţin cu o ultima forţare şi ai scos un geamăt. Geamătul ăsta, tată, parcă purta în el cuvintele….
-Să nu mă uiţi tată!…De atunci cuvintele se zbat în mintea mea în întrebari.
-Cum să nu te uit, tată?
- Cum să te uit tată?
Atâta de puţin te-am cunoscut, atât de multe aş fi vrut să-ţi spun şi nu am făcut-o. Dacă aş fi avut timp…Timp am avut… Dacă...oare de câte ori am spus dacă în viaţa mea? Şi oare de câte ori voi mai spune încercând să găsesc o scuză fragilă care să-mi minimalizeze vina .Dacă...aş fi putut să-i spun, să-i arăt cât îl iubesc, dacă i-aş fi acordat mai mult timp, dacă aş fi încercat să înţeleg, să ascult. Dacă…

[Agafia Dragan]

Multumesc pentru lectura si aprecieri.

[Valeria Merca]

Emotionant...Momente similare am trait fiecare dintre noi.Aceasta presupusa "vina" vine, cred eu, din iubirea si recunostinta pe care le-o purtam, mai ales atunci cand nu mai sunt.Am citit cu emotie si placere!

[Muntean Ioan blog]

Frumoasă expunere!

[Aurora Luchian]

M-a copleşit această expunere...

Reverenţă!

.

Aurora, cu drag şi admiraţie

[Pop Dorina]

Oare am postat-o unde trebuie?

 

[Ioan Muntean]

Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc.

[Nitu Constantin]

Sănătate!

[Ioan Muntean]