Nu speram să primesc ceva daruri de la Moș Crăciun că... n-am prea fost cuminte! Doar dacă se vor împărți ceva daruri la toți copiii din sanatoriul nostru, că cei mai mari repetă pe ascuns, ca pentru un spectacol. Tovarășa educatoare de la etajul nostru, m-a pus și pe mine să învăț o poezie. E tare frumoasă, dar... Nu pot s-o zic, că mă apucă plânsul! Am învățat-o, așa, preventiv: dacă mă pune Moșul să spun o poezie să știu măcar câteva strofe. Se numea Cântec de George Coșbuc.
A doua zi m-a chemat și m-a pus să o recit. M-a dăscălit și mi-a explicat că poezia asta e ca o piesă de teatru, plină cu roluri: de lup, de mamă, de omul cu sacul... Cu mici încurcături am recitat-o frumos, cu atâta suflet, că m-a felicitat! Și n-am plâns deloc!
În clubul nostru de la etajul trei, au pus un brad adevărat, l-au împodobit minunat! Am contribuit cu toții la ornarea bradului: coșulețe din hârtie colorată, nuci îmbrăcate în poleială din staniol, un fel de panglici din hârtie creponată care înlocuiau beteala, lănțucuri, figurine, ce mai, era o bucurie să participăm!
- Îți place, Ionel? Și ai tăi, acasă, fac brad așa frumos?
- Tovarășa, eu sunt de la țară, la noi se împodobește pom de iarnă numai la școală! Acasă n-am avut niciodată!
Seara a venit un Moș Crăciun adevărat! Doar că avea barba și mustățile din vată, iar la voce semăna grozav cu liftierul nostru, nea Ismail.
S-a făcut o serbare adevărată, am fost și eu pus să recit. Am pus atâta suflet în recitarea mea, că îmi imaginam și eu cum vine lupul să ceară copii, apoi cel care aduna în sac pe copiii care plâng... O parte din copii au început să plângă de dorul mamelor.
Am fost lăudat și s-a trecut repede la alți copii, dar nici unul nu a mai recitat cu suflet, așa ca mine! În sinea mea eram tare mândru!
- Cine te-a învățat să reciți așa frumos? m-a întrebat Moșul.
- Tovarășa educatoare, dar și eu recit cu tragere de inimă când înțeleg poezia! Că fiecare poezie are o poveste frumoasă, numai alea cu patria nu! Și mi-a mai plăcut poezia și pentru că eram o mămicuță care-și apără puișorii, cum scrie autorul Ion Creangă, pardon, George Coșbuc.
Gustarea de la ora patru a devenit una cu distribuirea cadourilor de la Moșul: un caiet, o gumă și-un creion, iar de mâncare o ciocolățică mică și câțiva biscuiți.
A fost frumos, dar aici, în sanatoriu, nu pleacă nimeni cu colindatul, cu steaua sau alte obiceiuri de la noi.
Noaptea am visat că am fost cu colindatul și am adunat multe bunătăți. Dar dimineața, chiar în ziua de Crăciun, cineva îmi furase o parte din cadouri. Ne-am plâns la educatoare, că eram mai mulți păgubiți. La căutare, s-au găsit aproape toate, la un copil de oier și ne-au fost înapoiate, minus ceea ce apucase să mănânce...
Am primit pachet de la părinți, prin poștă, cu mâncare așa cum se face la noi de sărbători: tobă, caltaboș, slănină și șorici. Dar s-a consumat totul în câteva minute, că așa aveam convenție: să împărțim cu toții când primim pachet. E bine așa, că altfel nu pupam eu dulciuri, prăjituri și cozonac, cum primeau cei de la oraș.
Au trecut anii, am devenit orășean și eu, ne mutasem la Brașov. Aici făceam în fiecare an brad adevărat, se vindeau peste tot: în fața alimentărilor mai mari, sau veneau țiganii cu brazi furați, chiar la poartă și ți-i dădeau mai ieftin.
Am cumpărat și-n acest an un brad, acum s-au mai scumpit dar fiica mea, deși e maaare, nu concepe sărbători de Crăciun, fără Măria Sa, POMUL DE IARNĂ!
Dar, oricâte led-uri, globuri și beteală ar avea pomul de iarnă de acum, oricât de sărăcuț ornat era atunci, emoții și bucurie așa cum le aveam în sufletele noastre de copii, n-am mai avut...
-->
Comentarii
Mulțumesc dragă Maria, sunt sigur că ai făcut și tu, cu propriile degețele măcar un ornament pentru acei minunați pomi de crăciun...
Foarte frumos și mi-a trezit în suflet nostalgii din copilărie, căci mă identific puțin în poveste! Am recitit cu drag.
Mulțumesc Aurelia, mă bucur că simțim la fel!
Și-ți mulțumesc și pentru frumoasele cuvinte!