De-ai sta s-asculţi cum plânge marea,
cu alb când pescăruşii umple zarea,
vei înţelege valul înspumat cum cântă
spre cerul plumburiu, când se avântă.
Te-oi înfrăţi atunci, cu trup şi suflet,
cu gândul vei porni pe drum de umblet,
‘oi face cale dus-întors pe firul vieţii
lacrimi s-or prelinge, ca roua dimineţii.
Tu, te-oi opri cu drag la câte-o haltă
a fericirii , vei rosti pios o rugă-naltă
din gândul, astăzi oboist pe malul sorţii
aşa cum toţi rostim, la poarta morţii.
De-ai sta s-asculţi cum fâlfâit de aripi doare,
privid la albul lor ce se preumblă-n soare,
pescăruşi divini pierduţi prin ceaţa zării,
privirea o-nblânzeşte în pântecul uitării.
Nimic nu-i mai frumos decât s-auzi cum marea
pătrunde în simţire, adapă cu mir floarea
din sufletul proscris să stie ce-i durerea,
tămăduieşte răni, far’-ai cere părerea.
-->
Comentarii
Multumesc Rodica...
un poem frumos, cu iz de lumina si flori, cu muzica de valuri si falfait de aripi... Ma patrunde lumina si fiorul totodata, simt in mine schimbare si o noua viata, ascunsa sub mirajul acestui vers fermecat. Felicitari!
multumesc Lenuş...
Frumoase versuri!