de-atâta toamnă…
de-atâta toamnă
îmi vine să mă-mbăt,
să prind la fluturi orbi,
loviți de streche,
să dau foc la pădurea
de pe deal,
să văd cum fug prin ceață
noaptea cerbii.
de-atâta toamnă
s-au umplut cărări
de frunze moarte
și de-argint de rouă,
de-atâta toamnă
nu mai vreau să plouă,
să văd cocorii
deșirați pe sfoară
pe cerul vieții mele
cum mai zboară
și-n zborul lor
geometric în echer
să-i plimb prin alte lumi
fără de cer
spre lumea lor
bătută de păcate
într-un albastru
de singurătate,
lăsând în mine
tainice visări,
pe care toamna asta
le-aștere pe cărări.
de-atâta toamnă
serile se sparg
și cad obol de vise
tocmai la mine-n prag
și-mi picură pe pleoape
singurătate-n gând
și mă trezesc adesea
ca un copil plângând.
de-atâta toamnă,
doamnă,
tot te aștept să vii,
o umbră călătoare
pe străzile pustii
dar nu mă strigă nimeni
făptura ta
ce mirosea a luncă,
s-a dus în altă lume
sub stranie poruncă.
e seară peste toamnă
și luna ca un sol
îmi luminează pragul
și pragul mi-este gol,
a rămas amintirea,
trecut-a ca un vis…
și ce frumos era
și câte mi-ai promis!
duminică, 15 septembrie 2013
.

Comentarii
Minunat poem!