De ce mă tem?...mă tem de bătrânețe
Dar nu în trup, în suflet și simțiri...
De insomnii ce nu-s în tinerețe,
Și de trăirea doar din amintiri.
De ce mă tem?...mă tem de neuitarea,
Acelor clipe ce-au produs în cuget,
Dureri mai mari decât e însuși marea,
Și rătăcit a pașilor mei umblet.
De ce mă tem?...mă tem de boala lungă,
De suferința ce-aș putea s-o am
Căci cursul vieții sigur poa-s-ajungă,
Precum căderea frunzei de pe ram.
De ce mă tem?...de moarte, nu în sine,
Ci de cuprinsul veșniciei sale –
Aș vrea să mor în somn, ar fi mai bine,
Și n-aș simți plecarea pe-astă cale.
Dar ce mai mare teamă, este-aceea,
Că n-aș lăsa nimic în urma mea –
Un stih notabil care-ar fi și cheia
Spre nemurirea ce-i atât de grea.
-->
Comentarii
Mulțumesc, doamna, Ioniță! Da, sper că sunt și notabile, realizările mele!
Mulțumesc, doamna Moșneanu, pentru lectură și considerații!
Mulțumesc pentru lectură și maximă, Dorina!
Mulțumesc frumos, AureliAlbAtros, pentru citire și apreciere!
-sunt convinsa ca ati lasat multe in urma! Felicitari!
Se spune că, omului, de ce îi este teamă mai tare, nu scapă. În viaţă trecem prin multe, şi bune, şi rele, dar toate ne sunt trecătoare, astfel încât toate se succed una după alta. Moartea, şi ea este o trecere în nefiinţă, ,,a fost odată'', şi apoi nu mai este decât în amintirile celor care rămân.