Se strâng oamenii sub cupola iubirii
se-nghesuiesc care mai de care să-ncape sub ea
rostind de zeci de ori cuvinte cu sens
chiar dacă ele nu sunt multe decât în bisurile
rostirii unde veridicitatea lor e aruncată
în îmbrăţişarea timpului indiferent şi invizibil.
Fiecare îşi doreşte să prindă din zbor
cel mai mare buchet şi-un certificat de căsătorie
cu Iubirea care-i priveşte cu ochii-nlăcrimaţi
pentru că nu este sigură de niciunul
dintre cei care s-au adunat în braţele ei
cât şi dacă vor şti să preţuiască din ceea ce ea
le va dărui după ce vor pleca în drumul lor.
Şi chiar dacă îndoielile îi împăienjenesc
ochii de lacrimi şi-i umple gâtlejul de suspine
ea le dăruieşte tuturor câte-o şansă din pricina căreia
toată lumea pleacă fericită şi liniştită pe drumul vieţii
întâmpinând cu ardoare lumina soarelui şi întunericul nopţii.
Dar căile vieţii sădite de Dumnezeu în calea fiecăruia
nu sunt toate netede şi soarele se-ascunde des după nori
mai sunt pante şi văi cu obstacole ce prind cu uşurinţă
în capcane cu semnul întrebării dacă sunt adevărate
cuvintele şi bisurile lor rostite sub cupola Iubirii.
Momentul în care timpul îşi arată îmbrăţişarea
plină de cuvinte şi bisuri rătăcite
sub o cupolă unde Iubirea lăcrima şi suspina încontinuu
din cauza golului pe care-l simte acum când oamenii
au uitat ori s-au pierdut printre capcane şi obstacole
de existenţa ei şi de locul unde au primit cândva
lacrima şi suspinul Iubirii.
Abia acum durerea şi suferinţa îşi fac loc
luându-şi înfăţişarea reală pentru fiecare om abandonat
de ortacul care i-a promis cândva de mai multe ori
prin două-trei cuvinte rostite în vâltoarea bisului
în timp ce la cupolă Iubirea lăcrimează şi suspină
de oful durerii al suferinţei.
Doar faptele îi întreabă pe oameni
cum de-au uitat de existenţa lor?
Că fără ele Iubirea nu are nicio putere
nici puterea nu există fără Iubire.
Mihaela Moşneanu
Comentarii
Mulţumesc, doamna Aurelia!