când am ajuns în sfârşit la tine
m-ai prins de mână
să mă înveţi cum se planează, acolo, sus,
peste gânduri
să privim indiferenţi cum plâng norii
scuturaţi de furtuni iscate din teamă
că nu vor mai putea niciodată să se adune
pentru alte dimineţi
să înţeleg dimensiunea gândului nesaturat
ca prelungire continuă a visului
rămas peste zile în dor,
conturat şi neterminat ,
trimiţând mereu săgeţi de iubire
cu arce de timp avid de apropiere, de noi.
să găsesc uşor început de poveste
sub perdeua de ceaţă groasă,
lăsându-se dată la o parte
rămasă uimită de cât de frumos este
de mâna cu tine
şi în fiecare, cu chemări din fiecare,
amintindu-mi să citesc şi în stele,
m-ai învăţat
să caut geneza din tot ce-i rămas nesătul
de ieri şi pentru mâine,
la infinit.. să-i găsesc încă un punct
ţinându-ne de mână.
maria
9 .06.2012
continuare la replica - poemul "Dimensiune" de Ovidiu Cristian Dinica
-->
Comentarii
cu drag, mare drag, pentru tin, lenus, imbratisari multeeeeee
Frumos poem Maria
imbratisari!
muuuulteeeeeeee, pentru tine, Camelia.
Frumos poem, sensibil !
şi în fiecare, cu chemări din fiecare,
amintindu-mi să citesc şi în stele,
m-ai învăţat
să caut geneza din tot ce-i rămas nesătul
de ieri şi pentru mâine
la infinit.. să-i găsesc încă un punct
ţinându-ne de mână.