Nu este mai mare decât un zimbru într-un ochi de pădure,
priveşte cum unicornii scurmă în lună,
arborii se umplu de somn într-o ţesătură de stele
prinsă de marginile nopţii.
O pulbere de întuneric dă să fugă peste sate
în dimineţi de rubin,
eu plec pe unde apele absorb curcubeie
culori estompate nedezlegate de cer.
Sunetul se pierde de pietre când le arunci,
ceasul intrând în ritmul timpului îşi uită menirea,
un imbold îl face să tacă.
Chiar prins în cleşte, de năravuri nu scapi,
furând câte o clipă pentru tine,
o dâra(Ă) luminoasă mai râ(Ă)mâne pe urme
nu mai mult decât poţi bănui.
Nicio urmă nu se şterge de tot.
-->
Comentarii