//pe sub creasta/ abruptă a liniştii...//
volumul /Decalogul cuvintelor/ de Marius Iulian ZINCA
Cartea de faţă /Decalogul cuvintelor/-poarta între spaţiu şi timp-/ reprezintă un demers de factură ontică în care ∞ Marius Iulian ZINCA ∞ defineşte sinele prin reflectările pluriperspectivismului liric marcat de eul decantat prin resemnatizări ale unor teme revelatorii pentru tumultul sufletesc.
Volumul debutează prin marcarea existenţei fizice a poetului care pune discursul său la picioarele familiei, aceasta fiind cea care promovează descătuşarea elementelor creative din lutul existenţei de zi cu zi /Soţiei - Daniela şi copiilor mei - David Ioan şi Marina Ileana/.
Paşii volumului ne poartă spre prezentările cu un vădit caracter hermeneutic ale Liviei CIUPERCĂ şi Marianei NIŢU. Prezentările, cu rol de prefaţă, susţin o paradigmă a creaţiei debutând maieutica de la definirea sensului conotativ al termenului /decalog/, referenţialitatea găsindu-şi seva în subtitlul: /poarta între spaţiu şi timp/ care poate sugera “un indiciu privind traiecţia imaginarului poetic, un demers al întortocheatelor şi sinuoaselor zvârcoliri ale sinelui, ale artistului însuşi, veşnic în căutare de simboluri ale măiestriei artistice, subtilităţi care să-l înalţe spiritual.”(Livia CIUPERCĂ) sau susţine un „marcaje pentru diverse etape ale raportării la cuvânt: pierdere, regăsire, întoarcere, plimbare,” liber printre cuvinte” , pătrunzând glasul şi ”gândul cuvintelor”.”(Maria NIŢU). De asemenea remarcăm în cadrul exegezei şi noi reprezentări ale substratului textual prin ideea Marianei Niţu care observă faptul că din perspectivă numerologcă secretele textului duc spre ideea: “jocului”, ”Decalogul cuvintelor” este a 10-a carte, ca un ”decalog al volumelor”, alcătuit din 10 grupaje cu câte 10 minipoeme, ce ”franjurează” timpi şi spaţii de dincolo şi dincoace de poartă. Cifra 10 e totalitatea celorlalte numere. E cifra legiferatoare a decalogului, e cifra unui sfârşit de ciclu, şi, fiind 1+0, e în acelaşi timp cifra unui nou început, la cumpăna a două cicluri: ”poartă între spaţiu şi timp”.” (Maria Niţu). Se surpinde trăirea eului creator într-o viziune sui generis, discursul liric este prezent ca sugerând “cum putem deveni scormonitorii propriei fiinţe şi că există suficiente modalităţi prin care să ne purificăm, supunându-ne unui joc al dramaticului.” (Livia CIUPERCĂ) sau ca având la baza tropică “metafora metonimică: cuvântul ca metaforă a (auto)creaţiei şi a comunicării. La cumpăna dintre două lumi, poetul revine la viaţă, renaşte şi se reconstruieşte, se comunică şi comunică plenar cu lumea, prin cuvânt.”(Maria NIŢU).
Volumul, asemeni /Decalogului/ biblic ce curpinde cele zece porunci al poporului iudaic, se bazează ca formă pe zece structuri lirice ce dezvoltă tematică logosului prin cuvânt. Remarcăm prima strofă a volumului: // Simţi / că îl apasă ceva / pe piept./ Erau întrebările mărunte/ ale vieţii/ ce nu-i dădeau/ pace./ Cercetând cu privirea/ vopseaua decolorată/ a vieţii..../ de soare,// în care eul debutează cu un verb /simţi/ ce îndeamnă la descoperirea lucrurilor mărunte pe care le simţim, la electrizanţa care trece cu ajutorul cuvintelor de la poet la toţi lectorii, astfel volumul sugerează trăirea semică a existenţei sub formele ei cele mai telurice cât şi formele evoluate ale cunoaşterii sufleteşti.
Partea a doua, scrisă într-o paletă a liricii pure, propune lectorului o viziune reflexivă asupra lumii, focalizarea atenţiei şi scufundarea într-o transă meditativă, în care imaginile sinelui, sentimente eului, sunt creionate în mod spontan sugerând lumea poetului: // Cu ochii minţii/ privea în tăcere şi singur/ zarea nedesluşită/ din lumea agitată…//. Micropoemele părţii a treia se termină sub forma unei arte poetice: //Vorbind/ despre nimic,/ cuvintele/ se estompau/ şi începeau să danseze/ pe pagină/ în tăcerea spartă/ de lacrimile/ ce şterseseră/ toată culoarea/ din obraji.// Poetul este sufletul ce remarcă inutilitatea exitenţei palpabile, care nu poate să redea trăirile sale, astfel cuvântul, sub forma sa primă, legat inevitabil de caracterul divin al omului, redă prin semnele sale sentimentele care sparg tăcerea lumii monocromatice. Partea a patra susţine refrenţialitatea cuvântului prin valenţele lui temporare. Timpul este marcat prin hiponime precum /riduri/ /clipe/ /trup/ /soare/ etc: // Cu/ ridurile/ de pe frunte/ adâncite/ în buimăceala/ primelor clipe de trezie//, se sugerează modelul constelat al gândirii eului liric ca model al conştiinţei creatoare.
Motivul /somnului/ face ca partea a cincea a volumului liric al poetului să reflecte lumea filtrată care încorporează stimulii externi în cadrul ideilor lirice, fiind asemănat somnului cu unde rapide transformând lumea onirică în una paradoxală: //Era cuprins/ de un somn neliniştit//. Următorul cadran liric sugerează o revenire la un stadiu prealabil al existenţei//imposibilitatea fizică/ de a tăcea/ şi conştiinţa/ îşi recăpăta echilibrul//, reflectând ecoul echilibrului de tip paradoxal, care este izvorât dintr-o conştiinţă tumultoasă, vie, tensionată ce ajunge în unele situaţii vibraţia tragică a existenţei în afara cuvintelor. Eul liric este fierbinte şi biciuit, uneori sufocat de viaţa modelată între liniile unei expresii poetice superioare.
Al şaptelea capitol al /Decaolgului/ lui Marius Iulian ZINCA are o dedicaţie /ei, Cornelia Stan/ în care sentimentele evadează din contrângerile vieţii scrise: //Nu mai era/ în stare/ să-şi înfrâneze/ propria-i conştiinţă.// Această atitudine poate să provină din conştientizarea luminii aflată într-o situaţie de opoziţie cu elementele organice ale sinelui. Cu ajutorul cuvântului şi revelarea creaţiei se susţine capacitatea de a transcende lumea imperfectă. Din cadrul următoarei structuri lirice reţinem versurile //Din pâcla imaginaţiei,/ bolborosindu-şi neîncetat nevinovăţia,/ suspiciunile mişunau ca nişte umbre latente/ într-un moment de paroxism.// care evidenţiază versurile acestui grupaj liric. Existenţa pare aglutinantă sub difromitatea vieţii, poezia sa este glas al acestei lipse de înţelegere a tensiunii lirice. Lirica poetul este susţinută prin nelinişte şi spaimă necesară salvării sinelui, fapt ce duce la o analiză a unor angoase şi contorsiuni dureroase ale cuvântului.
Penultima parte este susţinută prin dedicaţia /lui, Gheorghe Stan/ remarcându-se partea finală cu valoare de sentinţă simbolică a imposibilităţii lumii de a se releva //Privind dincolo de el,/ frica îi învăluia ochii/ precum giulgiul opac// al nefiinţei.// Volumul se încheie cu revenirea la echilibrul căutat // Revizuia în minte/ şuvoiul de cuvinte rostite/ (ce jucau pe chip/ ca nişte valuri de lumină)/ cu buza de jos uşor răsfrântă. // Îşi regăsise într-un final //liniştea.//
Cele zece părţi ale /Decaolgului/ lui Marius Iulian ZINCA sunt construite delicat pe tema cuvântului şi se remarcă fireasca interconectare între motivele lirice care corespund tensiunilor neliniştilor şi angoaselor formării cuvântului poetic care duce spre ascensiuni ce propun împăcarea sinelui cu substanţa liricii poetice. Remarcăm faptul că poezia are ca sursă de intrare în nelinişte spaima lipsei elementelor ce pot conota ideile poetice. Un semn al maturităţii viziunii poetice este modul în care este exprimată convieţuirea lumii faptice alături de cuvântul ce reprezintă trăirea emoţională a vieţii. Poezia sa obligă lectorul la căutarea răspunsurilor în afara universului palpabil, versurile făcând accesul prin conotaţiile lor şi tropii ce transfigurează realitatea.
Marian DRAGOMIR
redactor rev. „Atitudini”
Casa de Cultură „I.L.Caragiale”, Ploieşti
-->
Comentarii
multumesc mult Lenus
Felicitări!