Ion Oprea, „Decaniada antologiilor”, Editura PIM, Iași, 2016
Un general printre cei 168 de cenacliști la distanță
Constantin Hușanu, membru al USR Iași
Un general printre cei 168 de cenacliști la distanță
Cu circa un deceniu în urmă, la Iași, se constituie un nucleu germinativ ,,,de sondaje instantanee privind starea morală a națiunii, după ce România ieșise dintr-o epocă ce încercase să formeze un om nou, după un calapod experimentat déjà în țara vecină de la Răsărit.
Inițiatorul și conducerea proiectului avea să fie mult încercatul publicist Ion N.Oprea, secondat de profesoara Ana Dumitrescu, cu vechi state la catedră și concurentă, cândva, cu cel care scrisese și impresionase o întreagă generație cu Moartea căprioarei.
La aventura lor m-am remorcat și eu cu transpunerea materialului adunat de la mai bine de 168 autori anonimi, în tehnoredactarea a 10 volume doldora de idei ce aveau să ilustreze uriașa încărcătură ideatică devenită un adevărat manual de navigat prin hățișul meandrelor ce supune omul la neînchipuite cazne în trecerea lui prin viață.
După apariția celui de al X-lea volum intitulat Dincoace…dincolo.Respect, volum născut în Cenaclul la distanță, denumire adoptată între timp și după părerea mea, cam unică în publicistica cunoscută în ultimele decenii, Ion N.Oprea găsește de cuviință că ar fi timpul să facem un bilanț, să tragem niște concluzii, eventual să culegem roadele, după care să continuăm aventura, devenită, oarecum, un act de cultură și de cunoaștere raportat la viața cea de toate zilele. Ceea ce ar trage mai mult în greutate, față de o creație absurdă practicată de inițiați și pentru inițiați.
Și lasă subiectele cărții bilanț la discreția autorilor cenacliști, acordându-le totodată și un spațiu de 10 pagini.
Am privit cele 10 volume rânduite în raftul bibliotecii. Gândul mi-a zburat peste vastul lor conținut și a numărului impresionant de autori. Să le reiau ideile, să-i laud pentru strădania lor meritorie la înălțarea unui monument, ar însemna să-i nedreptățesc, să-i cataloghez în buni și mai buni, fapt de-a dreptul nepoliticos.
După mai multe zile de chibzuință am ales o cale neutră. Să fac un portret al unui autor din cenaclu care m-a surprins; nu spun prin ce. Cititorii acestui eseu vor judeca singuri, pentru că toți sunt capabili de judecăți imparțiale. Un singur lucru aș vrea însă să adaug la început de creionare: Cenaclul la distanță a devenit o citadelă de mânuitori ai condeiului de înaltă ținută intelectuală, pe care nu i-aș fi cunoscut dacă nu exista. Și lui, Cenaclului, și inițiatorilor lui, le laud inițiativa și le mulțumesc pentru plăcerea de a fi cunoscut un om printre noi, care ni s-a alăturat și a dat strălucire cărților noastre.
Să purcedem:
Viața așa cum ți-e dată sau cum ți-o faci1
Scurte notații pe marginea unei biografii.
”A defini viaţa e ceva dificil. Au încercat anticii („ca o piesă de teatru, aşa este viaţa: nu interesează cât de mult a ţinut, ci cât de frumos s-a desfăşurat” – Seneca). Scriitorii contemporani s-au referit şi ei la viaţă în diferite moduri („cât trăim, nu putem şti de la început ce e încheiat şi ce nu” – Ileana Vulpescu; „ceea ce nu trăim la timp, nu trăim niciodată” – Octavian Paler), inclusiv umoriştii gânditori („dacă o viaţă de om e prea scurtă pentru a citi toate capodoperele, mai are sens să scriem cărţi mediocre?” – Valeriu Butulescu)”.
Așa își începe mărturisirile Generalul Constantin Nițu. Cum a ajuns general? E o poveste lungă. O vom spicui pe ici pe colo, prin părțile esențiale.
Câștigând pariul cu viața – se ciocnește un pahar.
”…Scriam anterior despre un acasă al meu (rememorează autorul în una din cărțile apărute în Cenaclul la distanță), despre mici detalii ale peregrinărilor pe planeta Pământ, momente ale vieţii. Aminteam acolo de dictonul lui Herman Melville că „viaţa este un permanent voiaj spre acasă”. Depinde cum defineşti în cursul vieţii acest „acasă”.
La şcoala primară din satul natal Livezeni, judeţul Argeş, a învăţat primele patru clase şi matematicianul poet Dan Barbilian (Ion Barbu, 1895 - 1961), al cărui tată, Constantin Barbilian, era atunci judecător la judecătoria plasei Stâlpeni. M-o fi molipsit cu ceva umbra lui? Aşa că las filosofia la o parte şi mă opresc doar la câteva momente ale vieţii, care mi-au influenţat devenirea, uneori cu semne de întrebare.
De ce am devenit militar? În copilărie tata nu îmi spunea poveşti cu feţi-frumoşi, ilene cosânzene sau zmei. Rememora doar momente de viaţă. A făcut armata la cavalerie, în Bucureşti, în regimentul 3 roşiori Regina Maria, ajungând la gradul de caporal. Regimentul purta numele ilustru al „mamei răniţilor”, soţia regelui Ferdinand, încoronat la 22 decembrie 1922 în Alba Iulia, în catedrala Reîntregirii Neamului.
Trec peste unele întâmplări și rezum:
În vara anului 1956, în concurs cu 1500 de candidați aflați în curtea Liceului militar din Iași, candidez pentru cariera de militar, și ajung victorios în Câmpulung Moldovenesc în noua clădire a Liceului militar.
Părinţii aveau salarii mici, iar în familia mea tatăl a revenit la munca câmpului, fără salariu, fiind în mare modă întovărăşirile, premergătoarele ceapeurilor, cu cote enorme. Banii erau puţini sau lipseau mari perioade de timp. De acum eram în grija ţării!
După terminarea liceului sunt repartizat la şcoala militară de ofiţeri de artilerie şi rachete, iar după absolvire ajung la brigada de rachete operativ-tactice. Am urmat cursul de rachete de un an, au mai trecut doi ani, nu am luat în primii trei ani niciodată primă, deoarece făceam bancuri cu politrucii şi cu alţii, recitam din Vasile Militaru sau din Păstorel, pentru care m-a chemat şi m-a atenţionat căpitanul Duduman, ofiţerul de contrainformaţii! La sfârşitul celui de al treilea an de ofiţer burlac, 1965, am anunţat că mă căsătoresc cu o profesoară de educaţie fizică şi chiar am făcut-o! Că stăteam bine cu fizica, dar mai prost cu educaţia! Şi în luna aprilie a anului următor, devenind eu serios, am fost trecut de la rangul de „utecist” la cel de „membru de partid”, recordul fiind că de 1 Mai „muncitoresc” am fost trecut pentru prima dată ca ofiţer, la primă! Chiar dacă lansările de rachete în poligonul Baikonur le făcusem noi cu succes în vara anului precedent, 1964! Aşa că în 1965 eram însurat şi om la casa proprie! Cu lozincile mă descurcam uşor, că citisem mult la viaţa mea şi puteam recita nopţi întregi din Eminescu, din Esenin, chiar în limba rusă, limba lui Puşchin şi a lui Turgheniev, nu a lui Lenin şi Stalin, cum perorau unii după revoluţie, din Minulescu sau Vasile Militaru (interzişi atunci în şcoală) şi chiar de Neculuţă, că îmi plăcea „Iar visul tău acum te-arată/ frumos ca un locotenent,/ când vii în faţa ei deodată/ şi-i faci uşor un compliment!”
Şi în peregrinările mele cu trenul, mergeam atunci, ca locotenent, numai cu „foi de drum de clasa întâi”. Dar nu staţionam prea mult la clasa întâi! Mă întorceam tot în vagoanele de clasa a doua, deoarece numai acolo erau fete clasa întâi! Tinere şi frumoase, cum sunt româncuţele noastre, fără a fi important faptul că sunt utemiste, uteciste sau membre de partid sau nu! Şi ce-mi plăceau (vorba poetului – „Ştiu că-s vinovat, părinte,/ ştiu că vina mea e mare,/ vină fără de iertare…”)! Dar gata, eram însurat!
Şi mă deconspir cu prima mită! Am lucrat patru nopţi cu un locţiitor politic, un ditamai locotenent colonel din divizionul meu, la matematica de clasa a zecea, explicându-i eu cu de-amănuntul analiza combinatorie, aia cu aranjamente, permutări şi combinări! A dat examenul la Oradea, la un liceu unde erau la fără frecvenţă toţi activiştii politici, la care a luat, culmea, nota 9.
M-am trezit la uşă cu el cu un iepure împuşcat pe câmp, în afara sezonului, că era şi vânător, l-am luat cu plăcere şi l-am mâncat singur, Viorica gătindu-l dar nevrând să guste, că a asistat cum i-am dat jos blana (că mă feresc, ca general şi profesor universitar, să scriu că „l-am belit”), spânzurându-l de coada de mătură, aşa cum îl văzusem pe tata, vânător ca orice fost pădurar, după braconaj sau după o partidă legală de vânătoare!
În vara anului 1968 am dat examenul de admitere la Academia (Tehnică) Militară, reuşind pe primul loc, cu media 9,75. Aşteptam cuminte la Ineu, la unitate, când, în august, trupele armatelor tratatului de la Varşovia au pătruns în Cehoslovacia. Am fost trecuţi într-o noapte de la statutul de brigadă de rachete operativ-tactice la cel de brigadă antitanc, dotată rapid cu tunuri şi muniţie şi pregătită pentru apărarea graniţei de vest împotriva eventualei pătrunderi a trupelor sovietice staţionate în Ungaria. Am săpat chiar şi amplasamente în poziţiile de tragere, am tras multe proiectile în poligon. Locţiitorii politici se băgau şi ei în seamă, dar comandantul brigăzii, colonelul Moise, ulterior şef al artileriei Armatei 1, din Bucureşti, îi cam uşuia, spunându-le direct „Gata, că avem treabă!” Bateriei pe care o comandam nu i s-a repartizat locţiitor politic (mare pierdere!). Credeam că nu voi mai apuca să merg la facultate, dar eram decişi să nu cedăm.Cu întârziere, abia în noiembrie, anul universitar a început şi devenisem micuţ „mic parizian pârât”, dar cu buletin de Ineu!
Absolvind anii I şi II cu media 10, la începutul anului III am fost propus şi ales membru al biroului organizaţiei de bază P.C.R. pe facultate. Consiliul politic nu a fost de acord nici cu avansarea la gradul de căpitan cu un an mai devreme. În facultăţi nu mai existau locţiitori politici! Mă acuzaţi? Că am invăţat bine? În academie nu am cunoscut ofiţerul de contrainformaţii, dar cred că el pe mine da! Anii au trecut precum clipele. Am absolvit cursurile academiei în 1973, ca şef al promoţiilor de ingineri militari martie 1973 şi august 1973.
După multe peripeții (secret militar) ajung repartizat în București la un loc de muncă în cercetare. Nu pot să nu mă refer la şansă, la întâmplare. În primăvara anului 1978 am fost examinat la consiliul naţional pentru ştiinţă şi tehnologie pentru a urma cursuri de specializare la Universitatea din Hamburg, pentru cartografie computerizată şi sisteme informatice geografice. ”
Pe scurt, mai citesc pe bloogul personal al generalului și alte studii și funcții: Academia tehnică militară din București, Școala militară Topogeodezie din Sibiu, profesor universitar de 27 de ani.
De unde a apărut un general și un profesor universitar? Scurta mea prezentare n-ar fi completă dacă nu i-aș atașa câteva amintiri ale colaboratorului nostru la Cenaclul de la distanță:
„Viaţa se compune din zilele pe care le ţii minte, nu din zilele care au trecut” Se ştie că bătrâneţea nu este pentru fricoşi! Dacă îţi porţi copilăria cu tine, nu vei îmbătrâni niciodată! Şi în acea copilărie, o imensă nevoie de mirare după Victor Hugo, ai conştientizat primul „acasă”. Asta se întâmplă la vârsta de 3-5 ani pentru oamenii normali, când ţi-ai dat seama că eşti undeva, adică acolo unde e bine, între cei apropiaţi, unde eşti mulţumit sau nemulţumit fără motiv, unde nu stai locului niciodată (defect „copilăresc”), unde şi când ceream cu insistenţă tuturor ceea ce îmi doream. Prima fiinţă apropiată era o capră, cu coarne măricele, dar care cu mine era foarte prietenoasă. Pe toţi cei care se apropiau de mine în curtea unde doar ea şi oamenii aveau dreptul să se plimbe îi privea pieziş sau chiar îi „împingea” puţin. Mi se povestise că fusese cumpărată de bunicul Dumitru, din partea mamei, înainte de evadarea mea protestatară din lichidul amniotic spre aerul zice-se curat. Comuna Livezeni, acum Stâlpeni, în fostul judeţ Muscel (locul naşterii în 1941 şi al copilăriei, primul „acasă”) Laptele caprei era destinat doar mie, atunci când mama era la muncă la câmp sau, foarte rar, la cumpărături “la oraş”, devenind eu dolofanul casei. După foarte mulţi ani aveam să citesc cele spuse de Arsenie Boca, foarte adevărate, precum că „în fiecare ins este sădită o intenţie a lui Dumnezeu, care prin om trebuie să devină Creaţie!” Asta chiar dacă, după „revoluţie”, recunosc că „unii se nasc mari, cei mai mulţi cuceresc mărirea, iar altora le vine de-a gata”! Toţi cei ai familiei „creau ceva” (nu ştiau încă ce e şomajul sau ajutorul social) – tata era pădurar cu puşcă adevărată, mama era casnică şi muncea câmpul împreună cu tata când nu chiulea motivând „mersul în pădure”, bunicul Dumitru făcea butoaie, iar bunica Oprica „torcea cu furca”, lână, in sau cânepă pentru noi, dar şi pentru alţii, însă pe bani! Bunica era mereu cu mine acasă, neţinând seama de cele scrise de William Shakespeare în Doi tineri din Verona (cine stă mereu acasă capătă spirit casnic), de care ea nu aflase, că nu ştia să citească.”
Biografia generalului este plină de prețiozități lingvistice, ea înseși constituindu-se într-o minibijuterie literară cu trimiteri frecvente la marii creatori ai lumii. A o continua doar în spațiul ce mi s-a acordat, ar fi de ajuns pentru a ne face o idée despre ce cadre are armata română și ce fel de oameni s-au alăturat Cenaclului la distanță, îndreptățit astăzi să-i fie luate în seamă demersurile publicistice. Ne-ar rămâne însă prea puțin loc pentru a prezenta (sumar, evident) înclinațiile literare ale colaboratorului nostru, înclinații de grad general, dacă ar fi să facem o ierarhizare.
Și aș începe exemplificareaplecând de la o cugetare despre o mare mistică sufistă scrisă de Rabi'a Al-Adawiyya: Căutăm în viaţă tot ceea ce fuge de noi şi fugim de tot ceea ce ne caută”! – C. Nițu merge mai departe glosând pe aceeași temă:
”Am citit eu toate capodoperele? Recunosc că nu şi nici nu am de gând, că precis nu reuşesc. Dar de cugetat, cuget. Chiar şi mai încet, ca ardeleanul prin devenire (argeşean căsătorit cu ardeleancă, deoarece, vorba ceea, dacă te întreabă oarecine „de inghe eşti?”, îi răspuzi mintenaş „de inghe-i muierea!”) După care conchide:
Referindu-mă la cugetat, s-ar supăra profesoara mea de limba latină din liceul militar, doamna Ana Dumitrescu, dacă nu aş aminti şi expresia scrisă în 1637 de René Descartes „cogito ergo sum” (cuget, deci exist), dar tradusă şi în limbile universale engleză şi franceză, în memoria profesoarei Maria Weter (think, therefore I am; je pense, donc je suis). ”
Am reținut doar câteva cuvinte referitoare la cugetări, ca o introducere la ce a fost în stare Constantin Nițu să cugete despre ființa noastră cea mai iubită – femeia – eseu, cred unic, în a descoperi atâtea fațete iubitei de lângă noi:
UN IUBIT AMATOR DE ARTĂ
”Copilăroase (de la un zâmbet). Timide (de la o privire). Roşii în obrăjori (de la un gând ascuns). Perverse (de la te miri ce). Senzuale (de la un sărut). Acre (din nimic). Şarmante (de la cercei). Răpitoare (de inimi). Fericite (din mai nimic). Misterioase (din copilărie). Mistuite (din dragoste). Mironosiţe (din rochiţe sau fustiţe). Măgulite (din auzite). Nepăsătoare (după moft). Martire (din fire). Dulci (cu suflet din vată de zahăr ars). Războinice (în filme). Diafane (primăvara şi toamna). Translucide (tot pe atunci). Răzvrătite (de câte ori au chef). Transparente (de la suferinţă). Opace (de la indiferenţă). Uşoare (de la bijuterii). Grele (de la ele). Subţiri (de la carte). Avute (de la parte). Sofisticate (din toate câte puţin). Alambicate (din curiozitate). Complexate (din nedreptate). Neîmpăcate (din păcate). Femeile, ca un joc de cuvinte şi de viaţă... Femeile... Puternice (din credinţă). Senine (de la ochi). Fragile (de la glezne). Vulnerabile (de la sâni). Şoptite (de la buze). Supuse (de la genunchi). Plutitoare (de la păr). Sălbatice (de la natură). Fabuloase (pline de dor şi dorinţă). Icoane (pentru copiii lor). Femeile, ca un joc de cuvinte şi de viaţă... Femeile... Neveste (cu feste, de poveste). Afurisite (dar dorite). Cu defecte (sau absente). Cheltuitoare (pe orice). Econome (nu se ştie pe ce). Frumoase (când nu sunt odioase). Roşesc (când sunt îmbrăţişate). Te pălmuiesc (când sunt îmbrăţişate). Rele (când îţi râd în nas). Ascultătoare (oare?). Numai ochi şi urechi (când vorbeşti cu altă femeie). Drăgăstoase. Fermecătoare (dacă le cazi în braţe şi nu le cazi în gheare). Stradivarius. Amati. Contrabas. Nu uită niciodată aniversările. Au nevoie de un martor la căsătorie (ca la orice duel). Îţi dăruiesc inima (dar te obligă să iei şi restul). Femeile, ca un joc de cuvinte şi de viaţă... Femeile... Cuminţi (te scot din minţi). Tot cuminţi (îşi ţin jurnalul). Libertine (ţin calendarul). Le plictiseşte gelozia (dar lipsa ei le omoară de-a dreptul). Discrete (când refuză). Aspre (când acuză). În dorinţe, complicate (dar uitate). Uneori lente (alteori absente). Iubitoare de lumină (iubirea lumina vieţii). Urăsc lumina (consideră căsătoria factura la lumină). Refugiate în muncă (fără poruncă). Visătoare (aruncă monede în fântâni arteziene). Realiste (le pescuiesc deacolo). Naive (sigure de teoria lor). Deştepte (nesigure pe ele). Plânse (că s-a terminat). Zâmbitoare (că s-a întâmplat). Neremarcate (acolo unde sunt). Remarcate (când dispar). Mame normale (primesc copilul cu respect, îl cresc cu iubire, apoi îl lasă în libertate deplină). Unele cred că nu există magie. Altele cred că totul e magie. Savurează lucrurile mărunte. Întrebătoare (au succese care le înjosesc și înfrângeri care le înalţă). Femeile, ca un joc de cuvinte şi de viaţă... Femeile... Timide (defect al oamenilor mari). Tupeiste (defect al oamenilor mici). Optimiste (şi se înşeală). Pesimiste (când au dreptate). Invidioase. Nu găsesc drumuri fără obstacole (acelea nu duc nicăieri). Ca vinurile (cu timpul, devin fie din ce în ce mai bune, fie oţet). Eficiente (cu mişcări lente). Violente (brusc sau în trepte). Obosite (plictisite). Înţelepte (fac pe naivele la timpul potrivit). Iubitoare de troleibuze (90- 60-90). Iubitoare de autobuze (104-104-104). Intelectuale (când au găsit ceva mai interesant decât sexul). Le e greu când nu fac nimic (nu ştiu când au terminat). Cu prietene (le învaţă ce trebuie să facă). Cu duşmance (le obligă să facă ce trebuie). Plângăcioase (se vaită că nu au memorie, dar niciuna că nu are logică). Toate trăiesc sub acelaşi cer (dar nu au acelaşi orizont). Multe sunt ca barcagiii (trag la vâsle dar stau cu spatele la viitor). Înţelepte (nu spun ce ştiu). Naive (nu ştiu ce spun). Precaute (aşteaptă momentul potrivit). Întrecute (de cele care nu-l aşteaptă). Înţelepte (când nu mai au inimă, ci cord). Unele trăiesc gratis (altele degeaba). Bănuitoare (se trezesc înaintea ceasului deşteptător, ca să-l controleze dacă sună exact). Femeile, ca un joc de cuvinte şi de viaţă... Femeile... Primăveri cu verdeaţă (uneori în ceaţă). Fluturi cu aripi pictate (seara). Parfumuri de flori (dimineaţa). Fericite (când sunt iubite). Şiraguri de perle rare (la mare, la soare). Calme (ca o icoană). Blânde (ca briza mării), Cu capul pe umeri. Cu capul în nori. Soare printre nori. Lumină sfântă. Roua dimineţii. Liniştea nopţii. Suferinde (de colinde). Femeile, ca un joc de cuvinte şi de viaţă... Femeile... Zboruri de păsări. Infinitul magic. Ploi de vară. Îmbrăţişate. Uitate. Pasionate. Siliconate (din păcate). Valuri de mare. Ţărmuri de mare. Religia noastră. Mângâietoare (active). Mângâiate (pasive). Râzgâiate. Refugiul nostru. Pră0buşite. Dulci rătăciri. Obosite (de căutări). Cu viaţă chinuită (unele). Puternice (aproape toate). Petale (sau măcar sepale). Izvoare (cu apă lină). Bălţi. Visătoare. Sărutate (pe tâmplă – când se-ntâmplă, pe ochi – de deochi, pe buze – ca ventuze). Temătoare. Poetese. Preotese. Eminesciene. Argheziene. Păunesciene. Manolesciene. Safiriene, Şi ce-or mai fi ele. Femeile, ca un joc de cuvinte şi de viaţă... Femeile.... Înălţate (prin cultură). Ridicate (pe tocuri de 10). Cu gambe tensionate (preumblate). Iubitoare (de tangou). Perverse. Rafinate. Excitante (glisante). Trofee. Visătoare (din născare). Doritoare (de meniu franţuzesc). Cu glezne fine (în piscine). Cu gambe lungi şi arcuite. Cu genunchiul perfect (ca un măr ionatan). Elastice (se întind cât ţine patul). Supraelastice (se întind şi prin alte paturi). Credincioase (se întind până la Dumnezeu). Cu coapsele calde (ispită). Însărcinate (din voluptate). Amante (glisante). Soţii. Cu nume de uragane (invers). Femeile, ca un joc de cuvinte şi de viaţă... Femeile.. ”
Constantin NIŢU2
Remarcabile au fost şi cugetările despre bătrâneţe, atunci când redacţia, în unul din volumele sale, a reacţionat la impoliteţea unui profesor ieşean:
Iar câteva sfaturi pentru colegii de senectute se impun cu prisosinţă: ”amintiţi-vă că o mare iubire (chiar târzie) sau realizările extraordinare ale creaţiei pot aduce cu sine şi un mare risc, dar pe care trebuie să ni-l asumăm. Când pierzi pe cineva, când pierzi ceva făcut de tine, nu dispera. Îţi rămâne experienţa de a retrăi frumos, de a reface oricând acel lucru şi altele superioare şi înţelepciunea de a le preţui.
Am învăţat că trebuie să respectăm întotdeauna regula celor trei R – respectul pentru sine, respectul pentru ceilalţi şi răspunderea pentru acţiunile proprii. Iar dacă nu am realizat ceva, nu trebuie să intrăm în derută! Nerealizarea unui fapt sau a unui lucru pe care l-am dorit este uneori cel mai bun cadou al sorţii. Şi mâine e o zi! Va trebui să petrecem în fiecare zi câteva momente cu noi înşine pentru corectare! Să fim gata să ne schimbăm scopurile, dar să nu ne schimbăm niciodată valorile.
Trebuie să transmitem mai departe cunoştinţele noastre, aceasta fiind calea spre nemurire. Moare omul (praf învăluit în fantasme), omenirea rămâne!
Trebuie să fim grijulii cu mediul înconjurător, cu Pămâmtul, „a treia planetă de la Soare”. Şi pe acest pământ, măcar în ţara noastră, trebuie să vizităm cel puţin o dată pe an un nou loc, izvor natural de cunoaştere şi condiţie a creaţiei. Vizita virtuală cu mijloacele mass-media, dacă e posibilă, este bună şi antefactum şi postfactum.
Iar în final, o urare:
Indiferent de vârstă, să fiţi iubiţi, că trebuiţi: cum(va), cui(va), când(va), unde(va!)?
O scrisoare catre Moş Crăciun3
Din care nu lipseşte spiritual cetăţenesc, compasiunea pentru cei mulţi şi umiliţi:
” Moş Crăciun, te rog să ai grijă şi de prietenii mei de pe Reţeaua Literară.. Chiar dacă unii, înainte, te-au poreclit Gerilă. Partidul care era în toate cerea asta, după model slavon răsăritean.
Sunt culţi, iubesc vorbele meşteşugite. Sunt maturi, dar în suflet sunt tot nişte copii! Ai grijă şi de cadourile lor!!! Vor în primul rând metafore, epitete, neologisme, arhaisme, comparaţii, iambi, trohei, vorbe de duh şi alte cele! Fii generos , aşa cum sunt şi ei!!! Ai grijă şi de visele lor şi nu le trimite critici!!! Ai grijă ca rănile din sufletele lor să se vindece!!! Să le spui că există oameni care îi iubesc, dar nu ştiu cum ... sau ... nu pot să-şi exprime sentimentele!!! Ai grijă să le spui să înveţe să se ierte pe ei înşişi întâi şi apoi să-i ierte si pe cei din jurul lor! Dă-le putere să treacă peste toate greutăţile, să poată culege flori răsărite din lacrimile căzute... ieri! Ştii ce e mai greu de suportat? Singurătatea sau, pentru unii, distanţa mare de casa din România şi de cei de acolo!Prietenii mei nu vor să le dăruieşti case,maşini ,vacanţe, călătorii, aşa, pe „naşpa”, precum politicienilor, chestorilor sau comisarilor, toţi îşi doresc în primul rând ceva sublim! Să fie iubiţi! Ai grijă să le zâmbească... inima, sufletul, ochii sau colţul gurii!. Adu-le aminte să nu uite nicio clipă de dragostea faţă de aproape!!! În mod special, ai grijă şi de prietenul meu de la colţul străzii, care întinde rugător o mână către tine! Orice profesor cu leafa amputată de politicieni poate ajunge aşa. Nu trece nepăsător! Opreşte-te o clipă şi vei descoperi în el un om minunat..., cu o poveste cutremurătoare, de multe ori uşor de verificat ..., dacă ai puţină răbdare!...; evită-i pe cei expulzaţi de la Paris! Roagă-L pe cine crezi tu, în religia ta, să-i trimită şi lui IUBIRE, pentru că e şi el tot...copilul LUI! Hei, dacă ar şti toţi că, un simplu gest..., unul mic... sau unul foarte mic... poate aduce în inima cuiva o imensă bucurie ..., ce bine ar fi!!!
Aş vrea ca azi să ningă, cu fulgi mari, să fie oraşul şi satul îmbrăcate în zăpadă pufoasă, totul să fie o feerie, totul să fie rupt dintr-o poveste!!! Şi din povestea asta să fac parte si eu, şi tu, dragă prietene, şi să-ţi pot mulţumi de o mie de ori pentru gândurile tale, pentru cuvintele tale..., pentru trăirile tale..., pentru lacrimile tale, pentru metaforele şi sfaturile tale!!! Pentru mine e de ajuns darul pe care l-am primit pe Reţeaua literară, un cadou simbolic, un comentariu, un răspuns la comentariu, o poezie a ta sau a altui titan, o melodie, un videoclip, o imagine! Dacă vrei să dormi, somnic pufos! Şi mâine e o zi! Sunt aici, la datorie!
Sa fiţi iubiţi! ”
Gata! Am depăşit spaţiul îngăduit. Trebuie să mă opresc din această portretizare fugară, dar nu înainte de a puncta și o mică parte din munca omului de știință Constantin Nițu: editarea a două lucrări:
Constantin NIŢU, Călătorii „geodezice”, China, 1980 (I) Gl. Bg. (r.) prof. univ. dr. ing. Constantin NIŢU CĂLĂTORII “GEODEZICE” CHINA, 1980 (I) Bucureşti, 2013
Și
UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI Prof. univ. dr. ing. Constantin NIŢU - SISTEME INFORMATICE GEOGRAFICE ÎN CARTOGRAFIE ŞI ÎN CADASTRU Bucureşti, 2014.
În plan personal, că viața are multe dedesupturi, nu pot încheia portretul generalului (doar schițat) fără a-i deconspira și un amănunt demn de consemnat. În ianuarie 2016 am primit de la domina sa o fotografie de la NUNTA DE AUR. Iat-o:
De la stânga la dreapta: Generalul Gheorghe Crețu, al doilea general din Cenaclul nostru, conducător de revista mai mult pentru generali de armată, generalul Constantin Nițu, eroul acstui portret prea sumar pentru o personalitate atât de complexă, doamna vieții lui, Viorica, alături de doctorița Florentina Crețu, nașă de cununie și preotul care le binecuvintează celor doi NIȚU momentul împlinirii a 50 de ani de căsătorie.
Dacă timpul ne-ar îngădui, Decaniada Cenaclului la distanță și viitoarele volume ar putea ilustra multe din fețele ascunse ale membrilor săi. Sper ca începutul de portretizare a membrilor din gruparea noastră, inițiat de mine, să molipsească și pe alți colaboratori. Cunoașterea omului de lângă noi, poate fi déjà o lecție de urmat și aplicat în viață. Mult mai utilă acum decât producțiile rușinos de banale și iresponsabile ale mass-mediei tocmită cu arginți în scopul idiotizării omului înainte de a mai putea spune NU globalizării.
29 august 2016
1)Postat de Nitu Constantin în Septembrie 2, 2015 la 4:30pm
3)Postat de Nitu Constantin în Noiembrie 26, 2015 la 5:51pm
-->
Comentarii
Mulțumesc frumos, Aricel!
Mulțumim frumos pentru această expunere.