M-a dus mama joi la pochi
Să mă scape de deochi.
-Și la babe am fost cu e,
Că deochiu-i boală gre,
Prinde mama răbde-a spune,
Fă, părinte, o minune!
De picioare, mațe, oase,
Începură a mă descoase.
Despre față, corp sau mână
Toți aveau ceva să spună.
Cum nici unul n-avea glas
Pochii toți cântau pe nas.
Nădușiți pe sub sprâncene,
Mărunțel clipind din gene,
Dintr-o carte au tot citit
Și pe rând tăți m-au stuchit.
Pe sub stuchitura groasă
Eram verde de nervoasă.
-Asta nu-i deochetură,
Au spus pochii într-o gură.
Nu s-arată a fi sașie.
Ba, îmi pare chiar zglobie.
Da, cât îi de-mbujorată,
Parcă zâc, că biata fată,
De-un flăcău a fost vrăjită.
Nu cumva e-ndrăgostită?
-Ptiu, ar bate-o Dumnezeu!
Așa m-am gândit și eu,
Zice mama mânioasă,
Ia, hai fată, treci acasă
Și, mi-i spune răspicat,
Ți-e sau nu, de măritat?!
Și în timp ce mă-ntreba
Melesteul învârtea
Pe deasupra capul,
Precum tunul tancului.
Cine, naiba, te-o privit
Și la tine o râmnit,
Sta-i-ar poftele în gât,
Mințile de ți-o smintit?!
Ochii ăluia pleznească,
Doamne apără, păzească!
Geaba drumurile umblu
Și ficații-n mine-i tulbur.
Cocoțată pe covată
Ca o mâță leșinată
Tătă ziua nic nu faci;
Treci, c-avem de pus araci!
Tare m-am hrănit de tine,
Nici nu știi sapa a țâne!
Eu la cap n-aveam durere,
Iar în ochi aveam vedere.
Nici vreun of! la inimioară
Nu aveam să mă omoare.
Nici drăguț n-aveam ascuns;
De-ar fi fost, jur, aș fi spus,
Dar jucam un pic de teatru
Ca să scap să mai fac patu,
Să mai mătur bătătura,
Să mai vântur murătura,
Să car lemne, să-umplu borș,
Să hrănesc, gâște, cocoși,
Să spăl vasele grămadă,
Ce mai, ca să scap de treabă!
De deochi m-am lecuit;
Tăt porumbul l-am prășit.
Nu vă spui, la săptămână,
Ce bășici aveam la mână.
Cum pâinițele creșteau,
Doamne, ce mai usturau!
Veronica Șerban
-->
Comentarii
Superb poem. Felicitări!❤