Cine-n lume ar putea un vers să scrie,
Ori o rugă-nlăcrimată ce devine poezie,
Dacă nu cel care e-nsetat de dor,
Ori mult prea întristat de toate câte-l dor?
Cum și-ar stâmpăra poetul setea
De n-ar urca la cer anevoios pe câte-o stea,
Să stea departe de vifor uneori,
Spre a se-ntoarce pe pământ cu flori?
Fără fiori, cum ar putea el stăpâni furtuni
De n-ar sta la sfat cu Cel ce l-a creat?
De nu l-ar arde spinii din cununi,
Înfipți de viața ce deseori l-a-ngenuncheat?
De nu s-ar coborî din cer spre a sădi
Semințele ce i-au fost date,-n poezie,
Apoi a le stropi cu lacrima cea albăstrie,
Imperiul dăltuit în jurul lui, cum s-ar clădi?
Orice suflet cântă și- și trăiește poezia,
Că o scrie sau n-o scrie pe hârtie,
Dar poetul e ascetul ce alege sihăstria,
Martor și judecător, unic, Dumnezeu să-i fie.
Agonia și-o trăiește într-o zbatere ce doare
Și cu versu-i lăcrimat, cununie a legat
Când simțea cum visu-i moare,
Să nu cadă în păcat, chiar fiind neîmpăcat.
Cititorule, dacă tu i-ai judecat o trăire scrijelită,
Oare tu te-ai întrebat, cât i-e inima de friptă?
Știi cât e de-nsingurat când se-nalță spre zenit?
Întorcându-se din zbor, știi cât e de prăbușit?
Poate somnu-ți era dulce când zbura spre a-ți aduce
Zâmbete în colțul gurii, spre a merge mai departe;
Bucurie și-ncântare, conștient că sunt caduce,
Cel ce lacrimile-și scrie, tu le devorezi pe săturate.
Când i-e fruntea brobonată, picurată de-ntrebări
Ce nu au răspuns în oameni, după-atâtea încercări,
El, poetul, își ia pana transformând-o în aripă,
Goana după vânt o lasă și-și ia zborul într-o clipă
Să străbată ceru-nalt, luminat de Dumnezeu,
Febra să i-o potolească prin cuvântul cel lăsat,
Unde stau la rând confrații să-și ia strop de mângâiat
Și semințele de nard, dându-le ca drept trofeu.
De pe vremea lui Orfeu, poezia e o rană
A oricărui corifeu care poartă-n sânge iarnă.
Dară ție cititor, îți emană alinare, chiar îndreptare,
Făr’ să știi cât viața-l doare, cât de des poetul moare.
Clipele lui sunt amare, se mai prinde de un zbor
Cu o pană-nlăcrimată să străpungă câte-un nor,
De piciorul unei raze agățându-se mereu
Zboară într-o odisee până sus la Dumnezeu.
Cornelia Mazilu
-->
Comentarii
Mă înclin în fața frumuseții tuturor sufletelor, mulțumindu-vă!
Măreţie lirică!
Reverenţă!
Foarte frumos! Aprecieri sincere.
Tuturor vă mulțumesc pentru popas și pentru adierile de gând lăsate,oameni dragi!