Trec stele prin pălăria lui Caragiale
nişte gloanţe oarbe,
frânturi de poezie, plopi în inima unei femei;
fac insuportabil freamătul şi se sinucide.
Cine să-i plângă frumuseţea
când luceafărul s-a stins pentru totdeauna,
iar pământul a consimţit despărţirea ?
Nici păsări cu aripi de înger, nici porumbei călători
nu le mai aduc veşti unul de la altul,
aruncaţi ca o frânghie în fântână
ori căzuţi sub uitare,
n-au vreme pentru durerea care urmează.
În ochii lor ard stele cum ard băieţii reginelor
de dorinţa încoronării,
aşa se ivesc şi mor regii cuvântului,
puşi sub ghilotina de ne-nţeles a lumii.
-->
Comentarii