Destin(s)
La naşterea primei secunde care îndoaie răsăritul,
primul foton din vârful suliţei de lumină
este începutul oricărui sfârşit.
Încet,
lumina se dilată,
mângâie cerul cu aripi de vulturi,
aleargă-n deşert ca o reptilă ...
şi iese afară din timp.
Crezând că abisurile sunt doar de circumstanţă,
păianjenul descântă lumina stropilor de rouă ...
am crezut în speranţă
înainte ca soarele să se scurgă-n umbra sălciilor plânse.
Am început să cred în destin
după ce ploaia şi-a spus povestea,
marea,
cu suspinul dedat la văzduh,
ştergând cu nori toate drumurile cerului,
mi-a refuzat o clepsidră cu frână
să iau curbele curcubeului mai lin ...
iar amurgul mă alunga
chemându-mă să vin.
Cu destinul nu-i bine să te pui
agresându-l cu întrebări incomode;
nu te avertizează când trebuie să-ţi îmbraci armura,
poate face oricând chintă roială ...
o pană frântă preface zborul în presupunere.
Acum, sunt mai destin(s);
la tâmple mai nins,
încercând să pun un semn
la intersecţia cumpenei
unde nimeni nu lasă sticla plină,
am învăţat să trec prin marele timp
purtând în ochi toate mările
într-o singură lacrimă.
Bucureşti, 2O16, 29 august
-->
Comentarii
Mulţumesc, NICOLETA!
Frumos!