Când locuiam la Buftea, aveam un coleg de clasă cu care mă înţelegeam foarte bine. Şi la lecţii şi la joacă şi la peregrinările prin Studioul Cinematografic (părinţii lucrând acolo ne dădeau voie la poartă să intrăm) eram nedespărţiţi.
Şi eu şi el mai pictam din când în când, dar colegul era mult mai talentat fiind apreciat şi la şcoală.
După 7 clase, cât era gimnaziul atunci, el a mers la un Liceu de artă în Bucureşti, dar pe mine nu m-au lăsat părinţii spunând să merg la un Liceu teoretic şi mai târziu voi decide ce drum aleg în viaţă. După patru ani de liceu, el stăpânea destul de bine arta picturii, plus că a mai primit îndrumări de la pictorii care lucrau în Cinematografie şi care locuiau cu noi în cele doar patru blocuri ale Studioului. Aşa că a dat examen la Institutul de Arte Plastice, la care eu nici măcar nu am îndrăznit cu pregătirea minimă pe care o aveam. Concurenţa la Instituţiile de Artă era acerbă ca de altfel şi la arhitectură şi medicină.
A reuşit la admitere şi după 6 ani a devenit pictor cu acte în regulă. În cei doi ani cât am mai fost împreună, negăsind de lucru, ci numai 2-3 tablouri vândute, s-a angajat ca pictor de firme (!). Eu între timp am devenit profesor de matematică, apoi drumurile noastre s-au despărţit şi nici nu am mai ţinut legătura, eu întemeind o familie, iar el cu probleme de existenţă, fără familie.
Cu doi ani în urmă, fratele meu trecând cu maşina prin Buftea a aflat că umblă jerpelit, este în ultimul hal de beţie şi cerşeşte câte un ban, el zice că pentru pâine, dar probabil ca să îi bea.
Eu acuma cu atât mai mult nu cred că aş dori să îl întâlnesc că m-aş ruşina de ruşinea lui (dacă o mai conştientizează).
Adevărul este că simt un gol în suflet şi îmi vine să plâng de soarta lui. În viaţă mai ai şi ghinion, dar cred că soarta mai depinde şi cum şi-o face fiecare.
P.S. De curând am aflat că anul trecut a scăpat de chinul de pe pământ trecând la Domnul.
-->
Comentarii
Lecturat cu mare drag...O poveste de viaţă, trist dar adevărat!