Dimineaţa aduse cu sine din îndepărtate tărâmuri, prospeţime, voioşie şi surâsuri înlăcrimate. Dragostea revenise pe aripi de poveste în casa de pe plajă şi dezmierda simţurile amorţite de tristeţe şi timp.Trecutul încătuşat în lanţurile grele şi nemiloase ale negării, zburdă acum eliberat şi îşi striga bucuria dezvăluind amintiri preţioase, readucând la viaţă personaje îngropate în mormântul durerii.
Carlos asculta cu nesaţ râsul cristalin al iubitei, îi sorbea însufleţirea din ochii visători şi binecuvânta clipa ce-i dezvăluise calea către acel suflet proscris.
- Lea, ai trezit în mine o dorinţă imperioasă de a cunoaşte ţara în care ai trăit acei ani frumoşi, acei oameni pe care îi invoci cu pasiune şi dor! Ce ai zice să organizăm o vacanţă la Braşov şi să trecem şi pe la ai tăi? Tot ce ştiu despre România ta e povestea acelui conte legendar şi sângeros, a cărui faimă nu tocmai ortodoxă v-a făcut cunoscuţi în lumea întreagă. Am citit cartea şi am văzut multe variante de film cu contele Dracula, dar mereu am visat să-i vizitez...vizuina!
- Vizuină?!... Lea izbucni într-un hohot de râs nestăpânit. Ce definiţie năstruşnică ai dat celui mai semnificativ castel din istoria ţării mele! Se numeşte Castelul Bran şi numai ,,vizuină"nu e! Se află chiar în Braşov, oraşul copilăriei mele. Tăcerea se lăsă peste cei doi, în timp ce Lea rămase cu privirea agăţată de viziunile din mintea ei, iar Carlos tremură de teamă că îndrăznise prea mult.
,,- Sper că nu am stricat tot, imbecilul de mine! Trebuia s-o iau mai încet, să cultiv dorinţa ei de a se întoarce acolo cu mai multă răbdare şi diplomaţie!"
Dar spaima lui fu spulberată de entuziasmul ce simţea cum creşte în ochii Leei umeziţi de bucurie și de lumina ce inundă chipul acela drag.
- M-am vindecat! exclamă Lea incredulă. Îţi vine să crezi că mă vindecasem demult şi habar nu am avut!? Cum a fost posibil să nu aud strigătul inimii ce îmi urla în fiecare dimineaţă nevoia de a mă întoarce, dorul de părinţi, chemarea pământului natal? Ardeam în focul infernului de dor şi nu mi-a trecut prin minte să îndepărtez vălul atât de subţire ce-mi acoperea dorinţa arzătoare a sufletului!? Doamne cât timp pierdut, câtă durere fără rost! Ce-or fi făcând scumpii mei părinţi? Oare mai trăiesc? Cât i-am pedepsit, Dumnezeule? Şi de ce?
Lacrimi şiroaie spălau nedumerirea acelor ochi izvorâte din inima inundată de remuşcare şi iubire neţărmurită. Întrebări vinovate curgeau de pe buzele ce nu se mai opreau din frământare, răspunsuri limpezi ca un izvor cristalin şi rece de munte ostoiau suspinele dezlănţuite. Dor, regrete, nerăbdare, iubire şi bucurie se amestecau năvalnic în acel suflet rătăcit, ca un torent năpraznic, răvăşindu-l, trezindu-l agresiv şi fără menajamente din somnul laşităţii. Carlos observă mut acel taifun dezlănţuit de emoţii şi vedea cu ochii lui pentru prima dată în viaţă, un proces de vindecare copleşitor, al sufletului omenesc. Era sublimă acea putere a minţii de a se regenera precum o pasăre Phoenix ce învie din propria cenuşă! Înţelese atunci că el nu putea intra în acel proces. Era acolo în caz de nevoie, dar nici un cuvânt, nici un gest sau sugestie nu ar fi avut sens. Asista fascinat dar tăcut, impresionat dar înţelept. Atât! Lea trebuia să se întoarcă singură în lumea ei, din care fugise să se regăsească pe sine, să se împace cu trecutul. El va rămâne aici şi o va aştepta! Era înspăimântat, dar decisese!
- Ai dreptate, scumpule! Vom pleca imediat! Nu mai pot pierde nici o clipă! exclamă ea într-o suflare ștergându-şi lacrimile cu dosul palmei, ca pe vremea când era copil. Am foarte multe de recuperat!
- Lea, ascultă-mă un minut! M-am gândit bine şi am ajuns la concluzia că ar fi mai bine să te duci singură să faci pace cu trecutul! Nu protesta! Nu interpreta greşit! Lasă-mă să îţi explic opinia mea şi apoi mă poţi contrazice! Mi-e o teamă nebună să te las să pleci singură! Dar voi fi aici şi te voi aştepta,i ndiferent de ce vei decide. E confruntarea ta şi nu sunt admişi intruşii! Ştiu că eşti de altă părere, dar nu te lăsa păcălită de devotamentul şi loialitatea faţă de mine. Eu am fost martor zbuciumului tău mut în toţi aceşti ani, te-am iubit, te-am protejat, ţi-am îngrădit alegerile de multe ori din prea multă dragoste, dar acum trebuie să pleci singură în bătălia vieţii tale! Sunt sigur că nu greşesc, deşi s-ar putea să te pierd!
-->
Comentarii
Foarte frumos și emoționant textul, Silviy! Aștept cu nerăbdare continuarea. Admirație și felicitari,draga mea!
Am citit cu incantare!