,,- Sunt nebun de legat!" se căia Carlos, amarnic. Cum mi-am imaginat că voi suporta plecarea Leei atât de departe, pentru un timp nedeterminat şi mai ales într-o lume care o va înlănţui imediat şi iremediabil!?" Dar nu mai putea da înapoi. Nici nu încercase măcar, să îşi mănânce vorbele şi se prefăcea că participă cu entuziasm la pregătirile frenetice de plecare. Lea era acum de neoprit. Fericirea ei nu cunoştea frontiere şi mintea plecase deja în marea călătorie. Rezervarea la avion era făcută pentru dimineaţa următoare foarte devreme, aşa că imediat după miezul nopţii, au luat drumul Romei. Erau necesare cel puţin trei ore cu maşina, până la aeroportul Fiumicino, plus cele două ore ce se cereau în bilet pentru formalităţile de îmbarcare.
Carlos conducea în tăcere, ascultându-şi inima ce-i bubuia în urechi, căutând parcă o ieşire din pieptul acela prea strâmt pentru atâta spaimă. Se simţea rău şi încerca să dea un sens ideilor ce i se învălmăşeau în minte haotic şi chinuitor. Şi Lea tăcea cu ochii pierduţi în noaptea ce alerga alături de ei, ascunzând lumea într-un abis negru şi tainic, lăsând ochilor doar autostrada ce îi înghiţea cu lungi kilometri. Simţea zbuciumul lui Carlos şi se străduia să îşi anuleze compasiunea. Ar fi vrut să îi spună cuvinte de încurajare, să-l asigure, să-i facă fel de fel de promisiuni, dar nu putea să deschidă gura pecetluită în mod ciudat de un sentiment necunoscut. Sufletul ei se dorea liber de orice legătură ce-i putea altera zborul! Se mustră că nu putea să simtă ce simţea el în acele momente, ba chiar se ruşina de bucuria care îi inunda fiinţa. Se temea ca strălucirea aceea a sufletului să nu țâşnească în exeriorul ei, indecent de vie şi să-l rănească şi mai mult. Dar nu voia să se simtă vinovată aşa cum risca să se simtă dacă ar fi deschis gura. Mai bine tăceau!
- Am ajuns! anunţă Carlos ca o sentinţa definitivă. Lea tresări violent la auzul acelei voci necunoscute şi îşi ascunse privirea speriată. Îşi pictase pe buze un surâs care se voia firesc şi liniştitor dar o irită falsitatea lui, aşa că lăsă loc emoţiilor adevărate să se exprime aşa cum vor ele. Fără o vorbă coborâ din maşină pe platforma intens luminată şi circulată de o mare de oameni şi cu un gest mecanic apucă mânerul trollerului pe care Carlos îl scoase cu vădit efort din portbagajul maşinii.
- Trebuie să intrăm în TERMINAL 3! citi ea de pe bilet. Fără o altă explicaţie se îndreptară către uşile terminalului cu pricina şi se pierdură în mulţimea pestriţă şi în continuu dute- vino. Amândoi îşi doreau să se termine mai repede chinul acela şi să nu fie nevoiţi să îşi ia rămas bun. Fiecare se străduia să pară cât mai degajat şi când în sfârşit, se aşezară la barul porţii de îmbarcare către Bucureşti, se năpustiră asupra ceştii de capuccino cu disperarea înecatului ce a găsit în sfârşit, paiul salvator. Un torent de fraze banale le curgeau de pe buze, râdeau fără rost şi niciunul nu asculta ce spunea celălalt. Important era să umple cu vorbe timpul rămas și să nu lase timp şi spaţiu vreunui sentiment să scape din cutiuţa patetic de şubredă a inimii. Câteva recomandări ridicole de tipul:
,,- Ai grijă de tine!,",,- Sună-mă când ajungi", ,,- Condu cu grijă până acasă!" etc., îi irită şi mai mult, dar continuau să şi le facă cu exces de zel. Câtă uşurare simţiră când se anunţă începerea îmbarcării! Nu voiau decât să treacă mai repede peste momentul apăsător al despărţirii, să rămână fiecare singur cu sine și să scape odată de nerăbdarea jenantă pe care o simţeau de a se rupe unul de celălalt.
O scurtă îmbrăţişare, un sărut fugar, o fluturare a palmei mai mult prietenească, pecetlui ,,marea despărţire". O mare uşurare le eliberă plămânii din menghina tensiunii nervoase care-i devorase. Abia stăpânindu-se să nu o ia la fugă, Carlos se întoarse primul pe călcâie şi fără să privească înapoi, se îndepărtă golit pe dinăuntru de simţăminte către toilletă. Intră orbit de o greaţă mortală într-o cabina şi îşi vomită şi sufletul. Încet- încet vederea i se mai limpezi, respiră profund, trase apa de două trei ori şi ieşi ameţit, sprijinindu-se precaut de pereţi până la prima chiuvetă. Ocoli cu privirea imaginea din oglindă şi lăsă apa rece şi binefăcătoare să-i biciuiască obrajii goliţi de viaţă. Ignoră iritat privirile intrigate ce-l sfredeleau curioase şi mai înviorat, se îndreptă grăbit către ieşire. Ajuns în maşină adormi imediat şi zăcu aşa până când soarele orbitor al dimineţii târzii şi fierbinţi îl readuse la viaţă din ,,coma" în care căzuse. Privi cerul albastru lung cu ranchiună. Lea fusese înghiţită cu lăcomie de nemărginirea lui şi se îndoia că i-o va reda cândva. Trebuia să înveţe să respire singur, să îşi parcurgă calea vieţii cu paşi fermi, să se ridice şi să îşi vindece dependența aceea periculoasă de o persoană, care nu-i putea garanta prezenţa sa eternă în viaţa lui. Până acum o avusese numai pentru el, dar acum era altceva. Nici nu mai ştia dacă o mai vrea înapoi.
-->
Comentarii
Lecturat cu multa placere.