- Iubito, de ce ai tăcut atâta vreme? De ce m-ai lăsat să greșesc? De ce nu mi-ai spus niciodată cum voiai să fiu, să te iubesc? Eu am crezut mereu că te fac fericită, că avem o relaţie
perfectă! Dumnezeule, cât de orb am fost!
- Te rog, nu te mai învinui! se rugă Lea, stăvilindu-şi plânsul.Trebuia să îmi deschid inima, să îți spun ce nu merge, să construim viața noastră, așa cum meritam amândoi. Dar nu am putut să te înfrunt, nu am putut să îmi depăşesc limitele şi am lăsat să se năruiască o iubire atât de mare! Tu să mă ierţi, Carlos! Ai foarte multe să îmi ierţi!
- Putem îndrepta tot, putem să o luăm de la capăt. Acum ne cunoaștem, ştim unde am greşit, ştim ce vrem şi nu trebuie decât să rămâi, Lea! Nu pleca, fără tine sunt pierdut!
Sufletul Leei gemea sub apăsarea grea a acelor implorări, a atâtei iubiri. Simţea cum vraja ei o ameţeşte, cum o învăluie ca o otravă dulce, cum îşi înfășoară lanţul de miere în jurul inimii şi o readuce la captivitatea din care voia cu orice preț să scape. Simţea că nu ajunge iubirea ce o simţea încă, pentru acest bărbat. Dacă iubea, de ce dorea cu atâta ardoare să se îndepărteze, să se elibereze de acele brațe care o strângeau pătimaş, posesiv? Nu mai putea suporta despărţirea asta dramatică şi îşi astupă urechile să oprească şuvoiul de cuvinte ce curgeau chinuitor de pe buzele pe care le iubise atât. Privirea se agăţase iremediabil de valiza pregătită, ce întruchipa în acel moment certitudinea libertăţii, de care avea atâta nevoie.
- Nu! Te rog acceptă, Carlos! Eu voi pleca! Nu mai pot să fiu femeia pe care tu o iubeşti! Nu am fost niciodată cea adevărată! Ai iubit pe altcineva! Nu e drept pentru tine, nu e drept nici pentru mine să fiu ceea ce nu sunt! Lea e această femeie care peste un minut va ieşi pe uşa aceea. Adio Carlos!
În timp ce auzea cum frânturile sufletului se prăbuşeau peste ea şi el cu plânset sfâşietor, se întoarse pe călcâie, apucă cu hotărâre valiza şi aproape alergă către taxi-ul pornit, care aștepta de prea mult timp în stradă. Nu privi înapoi şi nu răspunse acelui strigăt...o Doamne...acelui geamăt, a cărui durere şi disperare îi însângeră calea şi viitorul.
Maşina demară în trombă şi dispăru din câmpul acela magnetic, încărcat cu trăiri din cele mai contradictorii, mai intense şi mai copleşitoare. Gara se ivi ca un țărm salvator, după lupta cu stihiile dezlănțuite ale despărţirii, imagine ce întări spiritul pustiit al femeii. Telefonul se tânguia neîncetat în străfundurile haotice ale genţii, dar nimeni nu îl auzea, nimeni nu răspundea.
Trenul se opri cu un scrâşnet strident de fiare rănite. Lea îmbrăţişă cu privirea orașul care o primise în urmă cu 11 ani şi o adoptase ca pe o fiică rătăcită, când viața ei se termina şi începea cu primul pas ce călcase acest pământ. Atunci, un tren o expulzase dintr-o lume crudă ce-i nimicise ființa şi trecutul iar azi, un alt tren o smulgea dintr-o altă lume, pentru a o propulsa într-un viitor incert, de care prezentul se agăţa cu zgomot de ziduri năruite. Oooh, cum îşi rănise sufletul luptând să le dărâme! Fugea din nou! Lăsa iar în urmă durere, inimi sfărâmate, acel ,,DE CE?" pentru care nu avea un răspuns, nu încă.
Deodată, auzi mirată tăcerea.Telefonul tăcuse! Şi cu el tăceau şi reproşurile ce-i întunecau mintea. O uşurare binecuvântată coborâ în suflet, privirea se desprinse din haosul imaginilor lăuntrice şi zbură liberă pe fereastra deschisă, către orizonturi vii, adevărate, către libertate şi noi începuturi.
.
-->
Comentarii
Va multumesc pentru popas si aprecieri!
Superb text , felicitari !
Am citit cu drag acest text.
Felici
tari, Silvia!