V-am lăsat înrădăcinaţi în doruri
când am plecat
trup mirosind a primăvară
aţi rămas ochi prinşi
în obloanele casei
să coborâti cu ea în pământ
să curgeti sub un alt cer
azi tinereţea
nu mai este a mea
în straiele satului
nu pot să mai ţes anotimpuri
doar cimitirul răsuceşte
cenuşa păsărilor albe
când frica necunoscute ţărmuri
muşcă din inima istovită
de vrerea lutului
rănit de timp
dincolo de pod
fântânesc amintirile
am să le resădesc înflorire
în partea aceea de suflet
unde s-au uscat florile de miosotis

Comentarii
Multumesc pentru lectura si comentarii!
Cu pretuire,
Claritatea poemului se toarce in ganduri, curge in clepsidra cuvantului, se dilata si se contracta in pelerina ochiului cautand frumusetea si lumina, primavara si pacea interioara ascunse in suflet sub forma de flori de miosotis si copaci infloriti. Felicitari!
... spre marea trecere... Admiraţie, Agafia!