La cumpăna nopţii stelele îşi mascau privirea,
fluviul prindea în braţe apele zbuciumate,
gândurile se înşirau în perdele la orizont
prin care femeile priveau lumea
cu tălpile goale pornită pe drumuri,
cum cuvintele
neascuţite pe nici un tăiş de iubire
visau îngemănarea coapselor cu întunericul
şi o căldură somnoroasă sub piele.
Cât de vinovat poţi fi să rămâi undeva uitat,
cineva să te găsească fără identitate
şi să te crezi mai departe important
iubit chiar.
Nu ştiu dacă Dumnezeu mai e în tine
în orice loc ai însera
sau dacă aici trebuie să ajungem cu toţii
când moartea ne va face cu ochiul
şi ne prefacem că n-o vedem.
-->
Comentarii
Frumos poem!