doină
unde eşti cântec, minune,
făce-s-ar mierla tăciune
că ea ne-a doinit mereu
alături de dumnezeu
şi mierloiul bolovan
să ne cânte an de an.
în vârtejuri mari de cer
cântă ziua până pier
şi noaptea pitiţi prin vii,
alături de ciocârlii,
urzesc trilul lor divin
din cine ştie ce chin.
câte toamne au trecut,
câtă vreme am pierdut
culegând melancolii
în amiezile târzii.
cercurile s-au închis,
coboară fantome-n vis
şi cum vin şi se îndură
se lasă pe bătătură
şi prin spaţii îngheţate,
sulfetul de mi-l străbate
şi în iarnă şi în vară
cu durerea lor amară.
timpul mi-a ucis străbunii
în ospicii cu nebunii,
timpul, îmbrăcat în zale ,
cu armuri medievale
firbe viaţa în cenuşi,
încuiat în mii de uşi
şi eu, biata trestioară,
singuratic pe-afară,
dau târcoale,-mi caut locul
şi mi-aştept la rând norocul,
cu vestitorii de mlaştini,
cu miros tare de baştini,
printre cruci de lemn uscate,
lângă mamă, lângă frate
în malul mare de stei,
pe sub florile de tei,
toamnele să ne tomnească,
verile să ne verească,
iernile să ne iernească,
primăveri să-ne-nverzească...
-->
Comentarii