Sala de aşteptare cu ferestre deschise spre cer.
Rula filmul fulgilor de nea, în zbor. Dansau
legaţi unul de altul,
de braţe,
de mâini,
de aripi
ca o crizantemă suflată de vânt,
ca o păpădie vara pe câmp scuturată de un copil.
Zâmbeam
şi
brrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrr deodată m-a trezit din vis. Nu.
Nu era frigul, era telefonul:
- Alo!
– Te rog, iartă-mă! Am greşit viaţa.
Rămân aşezat, ascuns într-un colţ de timp, sub bancă,
să-mi odihbesc ochii. Îmi iau apoi, picioarele la spinare
şi plec. Aşteaptă. Nu mai e mult, îmi spuneam în tăcere
să nu (mai) vorbesc prostii.
Las şoaptele să strige şi lacrimile să topească drobul, să curgă ecoul, dorul...
18.01.2016 ora 10,40’

Comentarii