două rândunele
din când în când ajung acasă
mă sui în pod să cat ceva,
scrisori și amintiri uitate,
sau lucruri vrechi de mucava.
au mucezit sfinții-n icoane,
ard crucile de ceară -n grinzi,
s-a uscat nucul din ogradă,
s-a-ntins păiejenișul pe oglinzi.
părinții fug spre crucile din deal,
delir fecund în ornic solitar,
aș vrea să stau cu ei de vorbă
și să-i întreb de mai vin iar.
amiaza verii cade-n simțuri,
mai trece-o zi cu umbre lipsă,
o văd pe mama cum mă strigă
de parc-ar fi-n apocalipsă.
pe cer uitat, în moi oglinzi,
pe stampa roasă-n ploi subțiri,
mânându-și boii de la plug,
îl văd pe tata scos din firi.
au poposit în cuibul drag,
la streșini două rândunele,
le-aduc salutul meu pribeag
și văd părinții mei în ele.
joi, 22 mai 2014
-->
Comentarii
Frumos poem...Felicitări!