Mi-aș dori atât de mult să redevin copil. Acea fetiță, care te lua de mână și cu care fugeai pe malul mării, în avalanșe de stropi calzi, multicolori. Acea fetiță care jumulea crengi întregi de liliac în mai că să găsească noroace și care pleca acasă cu cămașa plină de flori și cu sufletul scufundat în bucurie. Acea fetiță pentru care era suficient să privească soarele sau cerul senin sau marea învolburată că să poată spera din nou, că să-și șteargă lacrimile cu mâneca de la bluziță și să-și arate dințișorii într-un zâmbet cald și generos. Acea fetiță care, era mereu veselă și se împrietenea cu toate viețuitoarele: de la furnici, greieri, cosași, fluturi, pisici și până la câini. Fetița care alerga cât era ziua de mare pe plajă și fugărea pescărușii, fetița care se uita lung după vapoare și visa la călătorii pe mări și oceane. Fetița care era fascinată de imensitatea mării de perechile de îndrăgostiți, fetița care își făcea șiraguri de mărgele din scoici și le purta cu mândrie pe cap, gât și mâini. Fetița care te tachina mereu și te fugărea pe dig pentru că îi furai mereu fundițele din păr, fetița care stătea pe marginea digului și citea poezii iar tu o ascultai cu gândul pierdut în visare....
Ții minte când am stat o noapte întreagă pe dig, că să ne povestim visele cele mai secrete? Mi-ai spus atunci, printre altele, că visezi la o fată frumoasă, la care ții. Nu ai vrut să-mi spui cum se numea însă în sufletul meu speram mereu să fie vorba de mine. Anii au trecut și adolescenți fiind ne-am reîntors în locurile unde ne jucam, m-ai luat de mână și m-ai sărutat atunci pentru prima dată. Și uite așa am ajuns să te iubesc. Următorul an s-au născut scrisori lungi, nopți fără somn, zile melancolice și multe, multe suspine. Când ne revedeam însă toate astea nu mai contau. Eram doar noi doi, în mijlocul acelei naturi care ne primea ca atunci când eram copii. Doar că acum o înțelegeam mult mai bine și o simțeam mult mai în profunzime.
Sunt atâtea lucruri pe care aș vrea să ți le împărtășesc încât nu mi-ar ajunge cuvintele ca să exprim tot ceea ce simt. Dar tu îmi ghiceai durerile...mă cunoșteai atât de bine, îmi anticipai fiecare dorință, fiecare cuvânt, fiecare pas și erai mereu lângă mine să mă sprijini dacă mă împiedicam sau să-mi ștergi lacrimile dacă sufeream.
Știi că mi se întâmplă de multe ori să adorm cu poza ta pe piept că să te visez? Cum te visez? Te visez cum vii spre mine, vesel ca întotdeauna, cum îmi aduci un buchet mare de trandafiri și liliac-sălbatic, nu erai niciodată mulțumit cu orice flori. Mereu buchetul era mare și frumos aranjat. Uneori te visez cum mă privești. Pur și simplu mă privești, așa cum făceai odinioară. Ai fi putut să stai ore în șir doar că să mă privești. Dincolo de priviri, în suflet parcă, să mă analizezi bine, pentru ca la sfârșit să-mi spui că am cei mai frumoși ochi din lume…
-->
Comentarii
Multumesc Gabriela. Zi minunata sa ai.
Frumos, scris cu sufletul! Felicitări!
Mă bucur Lenuș. Cu drag!
Felicitări Claudia! Mi-a plăcut foarte mult. Cu mare drag!