M-am născut pe plaiul de dor al limbii române,
Pe care nu l-am părăsit niciodată din inimă sau gând,
Şi fiecare celulă a fiinţei mele este şi va rămâne
Plămădită din al său duios şi hipnotic cuvânt.
Pe distanţa dintre inimă şi suflet, într-un vis-ecou,
M-am întâlnit cu regele graiului românesc sub soare;
Într-un ritual firesc, domnul Eminescu mi-a făcut cadou
De la lacătul limbii străbune, o cheie de mare valoare.
Ca sumă a celor mai armonioase sunete din univers,
E o rugăciune care, rostită, iradiază sensuri de lumine;
Îi dau dreptate lui Vieru, care spunea în dulcele său vers,
„Că întreaga natură a ostenit la zidirea limbii române.”
Ca portavoce a întregii noastre conştiinţe milenare,
Icoană a neamului meu, vreau să-mi rămână,
La care să mă închin pios cu fiecare înserare
Şi-n vecii vecilor, în sfânta mea rostire română.
Îi cer iertare dumnezeului limbii române:
Uneori, am păcătuit sângerându-i cuvântul;
Viaţa-mi va curge, dar spiritul ei va rămâne
Şi va dăinui, în tăcerea mea, răstignindu-l.
Bucureşti, 2O16, 3O august
-->
Comentarii