Pe scriitorul Dumitru Tâlvescu îl ştiu de peste douăzeci de ani, drumurile noastre intersectându-se ocazional, la diferite lansări de carte, dar cunoştinţa propriu-zisă a avut loc în urmă cu patru ani, cu ocazia primei mele vizite la Asociaţia Scriitorilor Hunedoreni, condusă de Mariana Pândaru Bârgău, unde era (şi este, în continuare) membru, devenindu-i, ulterior, colegă în această merituoasă reuniune literară.
Cu un zâmbet discret şi prietenesc, adesea enigmatic, afişat cu generozitate pe chipul visător şi cu o sensibilitate mai rar întâlnită la un bărbat, nici nu ai crede că sub aparenţa delicată se ascunde un univers interior atât de profund.
Nu doresc să fac analogia stilului “tâlvescian” cu al vreunui autor din peisajul literar contemporan sau din timpuri de mult apuse, deoarece acest lucru l-a făcut deja, în postfaţa cărţii, scriitorul Ion Popescu-Brădiceni, analist exigent, profesor universitar şi doctor în filologie, care îi cunoaşte mai bine calităţile poetice. Eu o să mă aplec doar asupra unor poeme din volumul lansat astăzi, Prosperia (apărut la Editura Şcoala Ardeleană, din Cluj-Napoca, în 2018), care mi-au atras atenţia, distilându-le prin modul meu de percepţie şi extrăgându-le esenţa în manieră personală. Chiar dacă ne “supunem” unor stiluri diferite de manifestare a eului liric, iar acest lucru este firesc, Dumitru Tâlvescu abordând o poezie masculină, scrisă predominant în vers liber sau alb (dar nu numai), avem şi multe puncte comune, ceea ce dovedeşte că poeţii ascund, în scrinul sufletului, aceleaşi dulci taine, poezia şi dragostea pentru cuvântul scris.
Volumul are patru capitole cu titluri incitante (Ancestralia, Universalia, Fractalia şi Tictissima), ce evidenţiază o aplecare a poetului spre o gândire filozofică, bazată pe o lectură solidă şi o dorinţă fermă de cunoaştere a întregului (cel atât de) controversat, însă eu am ales să vorbesc despre poemele cuprinse în carte într-o ordine (cuasi)aleatorie, intuind într-un mod personal introspecţia autorului.
Chiar de la început, se remarcă faptul că poetul utilizează o simbolistică bogată, pentru a crea imagini expresive, de mare plasticitate, demonstrând că (şi) iubirea poate avea propria filozofie: “Visele ei aduceau toamna în frunze/…/ Vântul adia prin sentimente/…/ În jur izvorau cântece/ Abia le prindeam în palme” (Visele ei).
Visul poate fi înţeles, în context, ca o dorinţă a poetului de a se desprinde din braţele humei, evadând într-o pasiune fără limite, în care zborul să nu-i fie îngrădit de nicio urmă de nor. Toamna, anotimpul invocat de autor, conferă un ton nostalgic versurilor, dar finalul aduce o notă optimistă: “Umbra firavă a toamnei/ Păzea sărutul nostru nenuntit”, sărutul fiind, desigur, un semn de netăgăduit al dragostei.
Rămânând fidel aceluiaşi registru acut şi uzând de acelaşi simbol amintit anterior, visul, autorul mai adaugă o tuşă de culoare în tabloul de toamnă al iubirii mult râvnite: “Drept, ca lumina de zi, dinspre amiază/ Aşa stătea ea între vise”, întrebuinţând fără parcimonie “nuanţe” specifice, pentru a idealiza imaginea iubitei: “toamna a trecut prin ea/ Zâmbetul i-a devenit nesfârşit/ Frunzele au început să-i vorbească”. Poetul nu se sfieşte să-şi deschidă sipetul inimii în faţa cititorului, mărturisindu-şi preaplinul sentimentelor, redate cu o nuanţă uşor erotică: “Nimic nu vedeam în jur, numai silueta ei/ Ridicată pe un soclu din dorinţi/…/ Speranţele mele o iubeau pe ascuns” (Toamnă nostalgică).
Efuziunile romantice continuă şi în alte poezii, demonstrând statornicia unei iubiri vulcanice, care nu ţine seama de trecerea anilor sau de imprevizibilitatea anotimpurilor: “În frigul zilei inimile ard/ Buzele au gustul celuilalt./ În ochi, ni se mută privirile/ Ale mele privesc în tine/ Ale tale mă caută dinăuntru” (Urme în zăpadă). La urma urmei, ce poate fi mai frumos, decât o declaraţie fierbinte, în versuri, adresată persoanei ce-ţi locuieşte în suflet şi care merită dovezi nepreţuite de iubire: “Nimic n-ar întoarce trecutul spre mine/ Acum când sunt cu totul parte din ea”? (De drag).
Dintre poemele cu tentă filozofică, meditativă, ce ne invită la o călătorie în lumea interioară a lui Dumitru Tâlvescu, o lume de întrebări şi incertitudini, aş aminti, în primul rând, Nedumerire, o poezie cu aromă blagiană, în care simbolul luminii îşi face imperios simţită prezenţa: “Răspunsurile stau în adânc, ascunse./…/ În aşteptarea luminii,/ Drumul înţelegerii şerpuieşte spre necunoscut./…/ Vorbele îşi caută sensuri noi./ Noaptea e pauza dintre sentimente...“. Lumina (sau ieşirea din beznă) înseamnă cunoaştere, adevăr şi speranţă, căldură şi echilibru, iubirea (acest înălţător simţământ uman) într-o potenţială realitate metafizică. Sinele are nevoie de lumină, fiindcă „în beznă, e cuprins de remuşcări“, afirmă poetul.
Motivul visului, despre care vorbeam la început şi care creiona subtil portretul iubitei, revine obsesiv pe parcursul cărţii, cum se întâmplă şi în poezia Spleen de iarnă, într-un alt cadru, al anotimpului rece şi trist, ca o noapte fără lună: “Mirarea se-ascunde de frig/ Cere răgaz pentru vise ce nu vor să vină./…/ Urmele pier în neant fără urmaşi”. Visul e starea prin care se poate accede la eternitatea universului, reliefând contrastul dintre real şi ideal. Pare că autorul şi-a construit, în imaginaţia sa, un tărâm desăvârşit, unde se retrage, din când în când, pentru a cugeta la adâncurile existenţei.
Demne de remarcat sunt (şi) câteva versuri închinate poetului, acel mânuitor de metafore, neînţeles de ceilalţi şi uneori chiar de sine însuşi, care cutreieră prin lume “înarmat” cu tolba sa de himere: “Poetul nu scrie cu pumnalul la gât/ El taie felii din viaţă, flămând/ Sparge asfinţiturile cu pana/…/ Plânge în sine…/ Din lacrimi îi cresc flori de argint./ Cel mai adesea e singur/ …uitat între rime” (Poetul).
Autorul continuă să (încerce să) exploreze necunoscutul, strădanie redată în versuri tapetate, pe alocuri, cu ironie fină şi umor, în care tropii sunt confecţionaţi cu fantezie nedisimulată: “Întrebările îşi caută răspunsuri/ Stau ca la cinema, în rânduri dese/ Cele norocoase în faţă/ Mai arătoase şi grase/ Ostenite de aşteptare./…/ Timpul e o ancoră ce se scufundă-n ocean/…/ Răspunsurile stau în adâncuri şi tac” (Nedumeriri).
În continuare, parcurgând viziuni fataliste, poetul ne dezvăluie o (altă) faţetă a jocului imprevizibil al destinului, zugrăvind imagini ce pot fi prezente în realitatea oricui, la un moment dat: “El, nenorocul, îşi caută cu umbra-i victime/ Ca o ploşniţă între cute de aşternut/…/ Domneşte peste incertitudini şi frică/ Astupă izvorul speranţelor/…/ …vine pe-ascuns, cu secera/ Şi taie… fără răgaz” (El, nenorocul).
Frica, acest duşman perfid care muşcă din noi, nu îi este străină autorului, aşa cum nu îi este străină nici deşertăciunea acestei lumi materiale, în care ne târâm existenţa, poetica reveriei căpătând o anvergură remarcabilă în unele versuri: “Starea de groază a clipei –/ Gânduri nedorite ţipă/ În clarobscurul din jur./…/ Din mări a rămas vuietul/ Strecurat adânc în nisip” (Frica); “Luna şi stelele, stâlpi pentru vise./ Dunele din minte răsfrâng în jur iluzii” (Deşertul din mine) sau: „Omul negru din mine pleacă/.../ El se-nfăşură în frică şi spaime/…/ În urma lui, doar neguri nepătrunse“ (Omul negru).
Un (alt) tablou terifiant este pictat cu figuri de stil elocvente în poezia Sfârşit, simulând o veridică imagine apocaliptică lăuntrică: “Fiara cea tainică roade inima încet/…/ Ce a mai rămas din mine colcăie de gânduri/.../ Înfloresc încet/ În faţa ferestrei în care moartea face semn cu mâna“.
Luptător înflăcărat pe câmpia cuvintelor, Dumitru Tâlvescu încearcă să nu se descurajeze în faţa inamicilor (dinăuntru sau din afară) şi nu abandonează lupta, chiar şi atunci când totul pare pierdut. Pe insula magică din interiorul său, speranţa înmugureşte ca un lăstar, asanând marea de frământări. În timp ce „bătăile inimii povestesc istorii“, „Uitarea îşi îngroapă trecutul în maluri“, iar „Speranţe nenăscute, din vise fac izvoare“ (Speranţele), ca o încununare a forţei de regenerare existente în fiinţa umană, forţă pe care omul-poet o invocă fără reţineri.
În unele poezii, autorul preferă să (ni) se confeseze uzând de muzicalitatea versului clasic, unde mesajul curge armonios, ca un râu nestăvilit, uneori limpede, alteori tulbure, atingând „mut“ pietrele întâlnite în cale: „Lovită iar de grinzile durerii/ Trecută-n timp, cu palmele întoarse/ Din umbre şi tenebre păcătoase/ Apare faţa tristă a tăcerii“ (Stare de fapt).
Regretul pentru trecerea necruţătoare a timpului, care nu ne lasă răgazul necesar pentru a ne materializa aspiraţiile sau pentru a atinge nivelul de evoluţie spirituală dorit, se manifestă pregnant: „O viaţă ce se scurge fără-ntâmplări cu har/ Rămâne-un bun pierdut şi fără acoperire“. Asta nu îl împiedică, însă, pe poet, să rămână, în străfundul cugetului său, un optimist: “Ca un stăpân al zilei, dar singur şi supus/ Împreunat cu timpul ce-aşteaptă-n resemnare/ Visez la vremuri bune ce au încă de pus/ În zile fapte bune şi-un strop de alinare” (Stare de zi).
În Sala de aşteptare, care este însăşi viaţa, autorul se “vede” întocmai unui călător obosit, ce îşi aşteaptă, pe un peron pustiu, ursita: “Gările stau triste, cu pereţii goi/ Între care cântă, doi sau trei strigoi/…// Trenul meu mai vine sau aştept în van?/ Gara mă apasă ca un bolovan”. “Ca un stăpân al zilei ce nu moare” (Aşteptare), poetul este conştient că “Ziua predă înspre seară izbânzile ei”, în timp ce noi “Între naşteri şi moarte trăim decalogul” (O viaţă).
Scuturându-se de colbul neliniştilor şi al înfrângerilor, el reuşeşte să se abandoneze (din nou) în acelaşi “dans” feeric al iubirii, de data aceasta în vers ri(t)mat, cu un erotism lipsit de ipocrizie: “Ce piele ai femeie/ Şi sânii cum îţi curg/ Ca două lacrimi albe/ Oprite în amurg”, dovedindu-ne, dacă mai era nevoie, că dragostea nu are vârstă, atunci când sufletul e tânăr (De dragoste).
Apare, în continuare, un (alt) simbol important utilizat de poet, cel al focului: „Focul meu are flăcări încă necoapte” (Îndemn), acesta putând semnifica atât emoţia creatoare, cât şi patima distructivă. Focul purifică şi regenerează, dacă este folosit corespunzător; el are şi o dimensiune sacră. În această conjunctură, el poate însemna dorinţa (subconştientă) a autorului de transcendere metafizică, în condiţiile în care cătuşele realităţii (îi) îngrădesc nevoia imperios necesară de ascensiune, îndeosebi spirituală.
De asemenea, nu trebuie uitat simbolul ochiului, amintit (şi) în poezia Umbre: “Destinul mi s-a spart în pumn/ Nepătruns de ochi”. Ochiul, acea “fereastră a sufletului”, e asociat, în primul rând, cu lumina şi capacitatea de percepţie imaterială. Este evidentă dorinţa poetului de a se ridica deasupra lucrurilor banale şi de a învinge cerbicia sorţii, pentru a-şi dobândi accesul la drumul spre eternitate.
Timpul este mult prea scurt, din păcate, pentru a menţiona toate poeziile din volum care mi-au atras atenţia, însă din cele parcurse deja, mi-am făcut o imagine de ansamblu despre un poet echilibrat, echidistant şi consecvent în actul scrisului, care nu face risipă de metafore, ci le utilizează în dozele necesare, chiar homeopatice uneori, aceasta nediminuând însă din vibraţia şi încărcătura emoţională a versurilor.
Tonul colocvial, contemplativ, denotă căldura şi sinceritatea autorului, ce ne înfăţişează fără ascunzişuri “harta” inimii sale, ca pe o comoară păstrată cu străşnicie, căreia i-a venit, în sfârşit, rândul să fie scoasă la lumină.
Mixtura de stiluri, postmodernismul combinat cu versul rimat cu inflexiuni romantice, ilustrează că Dumitru Tâlvescu are capacitatea de a fi versatil, de a nu se plafona într-o singură direcţie… poetică. Eu îi doresc să nu obosească să experimenteze noi “modele vestimentare” ale creaţiei literare, pentru că poezia, scrisul, în general, este cel mai frumos înveliş al sufletului şi, totodată, cel mai incitant joc al imaginaţiei, convertit în slove, care se ridică la binemeritatul rang de artă! Mult succes în continuare!
(Deva, 27 septembrie 2018)
-->
Comentarii
Mulţumesc, Mihai Arsene şi Florin Petrache, de prezenţă şi semnul de apreciere! Cu drag,
Mulţumiri de suflet, Mimi dragă! Te pup!
Îţi mulţumesc mult, dragă Aurelia, de popas şi cuvintele frumoase! Cu prietenie,
Felicitări, draga mea!