E încă iarnă-n ianuarie
deşi o primăvară discretă bate la geam.
Parcă ieri îmi spuneai
că fiecare femeie
e o zeiţă ce străluceşte,
deasupra ei e mantie de stele,
copacii înverzesc în calea ei…
petale, fulgi mari, albi, pufoşi
cad în rotocoale, mă mângâie,
mă poartă pe aripi de vis…
iar eu vedeam ramurile negre
cum se umflau , crăpau…
Dar mugurii iubirii
n-au crescut niciodată,
s-au întors în pământ.
Ceaţa coboară năvalnic
peste oraşul încă adormit,
În mintea mea am mai ucis un mit
Pe străzi de piatră, la colţuri de case
e-un coşmar fără nume,
contorsionate grămezi
de zăpadă şi scrum..
tăcerea lumii se-ntinde epidemic
peste noi
Deşi o primăvară discretă bate la geam,
e încă iarnă-n ianuarie…
-->
Comentarii
contorsionate grămezi de zăpadă şi scrum... cât de frumos sună în toată întinăciunea durerii această expresie! Chiar şi tristeţea este frumoasă la poemele dumneavoastră.Felicitări!
Minunate versuri!